Vechiul şi Noul Testament
şi moştenitorii lui Dumnezeu
Din adâncul inimii vă salut pe toţi cu versetul din Evr. 1:1-2: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile”.
Biblia este compusă din Vechiul şi Noul Testament. În Vechiul Testament, Dumnezeu a declarat prin prorocii Săi ceea ce are de gând să facă în planul Lui de răscumpărare. Iar Noul Testament aduce, chiar de la primul capitol, dovada că tot ceea ce a făgăduit Dumnezeu în Vechiul Testament s-a împlinit. Aşa cum un testament desemnează moştenitorii şi ce i se cuvine fiecăruia, Dumnezeu a lăsat scris în Cuvântul Său ce este rânduit pentru Israel şi ce este hotărât pentru Biserica Lui dintre neamuri.
În Gen. 15:4, Domnul Dumnezeu a dat făgăduinţa lui Avraam, tatăl credinţei, că El îi va da un fiu moştenitor. „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. (vers. 6). În Gen. 18:10 citim: „La anul pe vremea aceasta, mă voi întoarce negreşit la tine; şi iată că Sara, nevasta ta, va avea un fiu”. La Avraam, credinţa şi ascultarea au lucrat împreună; de aceea, el a fost gata chiar să-l sacrifice pe Isaac, moştenitorul său: „Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi”. (Evr. 11:19). Datorită acestei ascultări de credinţă, Domnul a jurat pe Sine Însuşi că va binecuvânta toate neamurile pământului: „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: «Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!»” (Gen. 22:15-18).
Apostolul Pavel a arătat că Dumnezeu este credincios şi vrednic de crezare şi a scris: „De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ…”. (Evr. 6:13-17).
În Gal. 3:7, el îi numeşte pe credincioşi „fii ai lui Avraam” şi apoi întăreşte cele spuse în vers. 29: „Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”. El a scris despre legătura dintre taina lui Hristos şi Biserică: „Că, adică, Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia…”. (Ef. 3:4-6). Făgăduinţele lui Dumnezeu aparţin moştenitorilor prin Isus Hristos.
Adevărata credinţă este ancorată doar în făgăduinţele lui Dumnezeu. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, adevăraţii moştenitori ai lui Isus Hristos, cred fiecare Cuvânt, fiecare făgăduinţă. În Rom. 9:8, apostolul a scris: „Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă”. El merge mai departe şi scrie în Rom. 8:17: „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El”.
Acest gând este de asemenea foarte scump: „Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu”. (Gal. 4:7). Mai întâi făgăduinţa şi apoi împlinirea; mai întâi cu Răscumpărătorul şi apoi cu cei răscumpăraţi. Aşa a început Noul Testament: Maria a căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu (Luca 1:30). Ea a crezut Cuvântul făgăduit (Is. 7:14), pe care i l-a spus îngerul Gavril. Îndată Duhul Sfânt S-a coborât peste ea şi vers. 31 arată împlinirea: „Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele ISUS (în lb. Ebraică: Iahşua)”. (Luca 1:31). Şi astfel s-a împlinit Ps. 22:9: „Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei…”. Odată cu naşterea lui Hristos a început ziua harului şi a mântuirii. (2Cor. 6:2). Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi (Ioan 1:14). „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. (vers. 17). Apostolul Pavel a arătat că făgăduinţa pe care Dumnezeu o dăduse părinţilor, El a împlinit-o „… pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus…”. (Fapte 13:33). Domnul şi Răscumpărătorul nostru Şi-a vărsat scumpul Său sânge şi a murit pentru noi, dăruindu-ne astfel răscumpărarea. El a inclus în testamentul Lui, cu numele lor, pe toţi fiii şi fiicele lui Dumnezeu.
În acest fel o crede turma răscumpărată prin sângele Fiului lui Dumnezeu. Noi primim Cuvântul ca o sămânţă (Luca 8:11), Duhul Sfânt zămisleşte viaţa nouă în noi şi astfel suntem născuţi din nou ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu la o nădejde vie, aşa cum este scris: „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac”. (1Petru 1:23). Iacov o spune astfel: „El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui”. (Iacov 1:18). În felul acesta se împlineşte versetul din Is. 53:10 cu cei răscumpăraţi: „O sămânţă de oameni (în lb. Germană: sămânţa Lui) Îi va sluji”. (Ps. 22:30).
Citește scrisoarea circulară integral dând click aici.
