Cu smerenie, trebuie să spun că arborele genealogic al familiei mele se întinde până în zilele Reformei. Unul din cei ce au luptat pentru adevăr, alături de Martin Luther şi de aceia care au fost folosiţi de Dumnezeu ca să producă străpungerea din acel timp, a fost August Herman Frank. Chiar stră-stră-străbunicul meu a purtat acelaşi nume. În familia mea au fost oameni temători de Dumnezeu. Lutherani fiind, ei au crezut Cuvântul lui Dumnezeu în măsura în care le fusese descoperit în timpul lor.
Apoi, eu am frecventat biserica baptistă şi am fost botezat în cadrul acesteia. Dar drumul meu nu s-a oprit acolo. Am ajuns în legătură cu slujbele din cadrul „Evangheliei depline” din ţara noastră şi, deja în anul 1949, am avut prima mea experienţă de mântuire. Nu am fost doar convertit şi născut din nou, ci am fost umplut cu Duhul Sfânt şi chiar din acea zi am avut o râvnă deosebită în a-L sluji pe Domnul meu, care m-a iubit într-un mod atât de minunat.
Apoi a venit şi a predicat în Hamburg, Germania, un bărbat din America, pe nume Hall Herrmann, cunoscut în Hollywood. După ce au fost aruncate cele două bombe nucleare în Hiroshima şi Nagasaki, el a fost angajat de guvernul Statelor Unite, ca să filmeze rezultatele acelor bombardamente asupra Japoniei. Cele văzute în urma filmărilor, l-au tulburat foarte mult. Gândurile i s-au îndreptat spre cartea Apocalipsei şi s-a întrebat ce se va întâmpla atunci când pământul va fi lovit de judecăţile apocaliptice. Mai târziu, a participat la o adunare în apropiere de Los Angeles, unde a predicat fratele William Branham şi Dumnezeu i-a atins inima şi i-a mântuit sufletul, iar el a început să mărturisească despre ceea ce i-a făcut Dumnezeu lui.
Din 1949 i-am auzit pe diferiţi predicatori americani vorbind despre lucrurile puternice pe care le făcea Dumnezeu prin fratele Branham. M-am folosit de multe ocazii pentru a participa la campaniile de trezire şi vindecare, ţinute în Europa şi S.U.A.
În anul 1953, pe când nu aveam încă douăzeci de ani, am fost cel mai tânăr predicator care a vorbit în cadrul „Conferinţei penticostale libere” din Germania.
În anul 1955, un an deosebit din viaţa mea, am avut privilegiul să particip timp de zece zile la adunările fratelui Branham din Germania. Trebuie să spun şi o fac cu mare bucurie: ca martor ocular, eu pot depune mărturie că lucrurile pe care le-am văzut în acele zece zile, au fost similare celor pe care le găsim relatate în cartea Faptele Apostolilor şi în cele patru Evanghelii. Nimic mai puţin: orbii şi-au primit vederea, s-au întâmplat mari semne şi minuni. Desigur, în fiecare zi noi am plâns, am strigat, am cântat şi am dat slavă lui Dumnezeu. Zilele descrise în Biblie se reîntorseseră! Nu numai că era scris în Evrei 13:8: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci”, ci acest lucru devenise o realitate vie. Eu sunt un martor! Am auzit, am văzut, am fost acolo când s-au întâmplat aceste lucruri. Am fost acolo când, o fetiţă oarbă din naştere, în vârstă de aproximativ unsprezece ani, şi-a primit vederea într-o clipă. Am fost acolo când oameni bolnavi de cancer, pe moarte, au fost aduşi cu ambulanţa, pe tărgi. Şi apoi, unui bărbat, care era profesor, fratele Branham i-a spus: „Domnule, lumina este deasupra ta. Dumnezeu te vindecă. Eu am văzut aceasta într-o viziune”. Apoi fratele Branham, cu autoritate, a rostit aceste cuvinte: „Eşti vindecat prin puterea lui Dumnezeu, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret!”. Şi în faţa a circa 18-20.000 de oameni, acest bărbat, care era numai o umbră şi zăcea pe targă, s-a ridicat, şi-a ridicat targa deasupra capului şi a păşit afară din locul de adunare.
Dragi prieteni, eu sunt un martor. Din acel moment, datorită acestei slujbe care a fost confirmată sub ochii noştri într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea, am avut dorinţa să aflu mai mult despre ceea ce face Dumnezeu. M-am dus să-l salut pe fratele Branham, la hotelul în care a fost cazat pe perioada adunărilor din Germania şi, în holul hotelului, înainte de a ne strânge mâinile, el s-a oprit, s-a uitat la mine şi a spus: „Tu eşti un predicator al Evangheliei. Soţia ta este acolo, la intrare”.
El a fost un proroc, avea viziuni din partea lui Dumnezeu. Permiteţi-mi să fac şi următoarea remarcă: el a fost singurul, din câţi am auzit eu, care nu folosea numai textul din Evrei 13:8, ci şi pe cel din Ioan 14:12, unde Domnul nostru a spus: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea…”. El folosea şi textele din Ioan 5:19-20: „…Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”. William Branham a fost un proroc; el nu a fost doar un „văzător”, ci un proroc făgăduit.
Eu cred în ceea ce a făcut Dumnezeu, conform sfântului Său Cuvânt. Dacă aş trece pe lângă ceea ce a făcut Dumnezeu în generaţia mea, aş fi lipsit de înţelepciune. Fratele Branham obişnuia să spună: „Noi întotdeauna Îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi privim spre ceea ce va face El în viitor, dar de cele mai multe ori trecem pe lângă ceea ce face El în prezent”.
Un punct de cotitură pentru mine a fost conferinţa „Glasul Vindecării” din iunie 1958, desfăşurată în Dallas, Texas şi pregătită de Gordon Lindsay, cel care a scris cartea „William Branham – un om trimis de Dumnezeu”. Acolo am cunoscut aproximativ două sute de evanghelişti americani. În timpul adunărilor de seara, fratele Branham era vorbitorul principal. Nu judec, ci pur şi simplu vă împărtăşesc aceste lucruri: eu am avut o bună ocazie, atunci, să compar slujbele. Toţi ceilalţi erau predicatori elocvenţi, dar când începea să slujească fratele Branham, în adunările de seara, era ceva cu totul deosebit. Se putea simţi prezenţa supranaturală a Dumnezeului Atotputernic şi, în fiecare adunare, se manifesta darul descoperirii tainelor inimilor (Ioan 1:42, 48-50; 4:18-19, Evrei 4:12-13, etc.). În timp ce se ruga pentru aceia care veneau şi erau în necaz, fratele Branham avea viziuni. Prin harul lui Dumnezeu, acolo, în Dallas, Texas, Dumnezeu mi-a deschis ochii şi am înţeles că această slujbă nu era una din multe altele, ci are o legătură deosebită cu planul de mântuire; Dumnezeu era în această slujbă şi aceasta a fost rânduită de Cel Atotputernic pentru acest timp!
În acelaşi an, i-am întâlnit pe T. L. Osborn, Oral Roberts şi pe toţi ceilalţi mari evanghelişti, cunoscuţi pe plan internaţional.
În anul 1960, T. L. Osborn a venit în Germania. El m-a vizitat în micul meu apartament şi mi-a cerut să fiu reprezentantul său la nivel european. Oferta era minunată pentru un german din acel timp: o maşină mare, un salariu mare, puteam să renunţ la slujba pe care o aveam în acel timp, în guvernul german. Dar a trebuit să fiu sincer şi i-am spus că am început să traduc în limba germană predicile fratelui Branham. Cu aceasta, conversaţia noastră a luat sfârşit.
În acel timp am ştiut că trebuie să iau o poziţie, indiferent de ceea ce spun oamenii. Am ştiut că această slujbă este rânduită de Dumnezeu şi că am responsabilitatea de a împărtăşi celor din poporul meu şi multor altora, ceea ce a dat Dumnezeu.
Apoi a sosit anul 1962. Într-o zi de luni, pe 2 aprilie, tocmai când se crăpa de ziuă, înainte ca soarele să răsară, s-a întâmplat; vă spun adevărul, având înaintea mea Biblia germană „Luther”, ediţia a doua, veche de peste 400 de ani şi Biblia în limba engleză. Dumnezeul Atotputernic, care este Judecătorul tuturor, ştie că este aşa. Aşa s-a întâmplat. Eu nu am ştiut că se va întâmpla, nu m-am rugat să se întâmple şi, totuşi, a avut loc în Krefeld, pe strada Luisen nr. 160, etajul doi. Mă trezisem devreme, m-am dus la fereastră, am tras perdelele la stânga şi la dreapta şi am privit afară. Erau zorii unei noi zile, cu cer senin. M-am îndepărtat de fereastră, m-am rugat scurt, încredinţând ziua în mâna Domnului şi după această rugăciune, stând la doi sau trei metri de fereastră, am privit afară. De sus, din dreapta, s-a auzit glasul puternic al Domnului, rostind în limba germană, cu o precizie deosebită, următoarele cuvinte:
„Robul Meu, timpul tău pentru acest oraş se apropie de sfârşit. Te voi trimite în alte oraşe să predici Cuvântul Meu”.
În momentul următor, m-am prăbuşit. Am căzut la podea pe braţul stâng şi nu am mai avut putere în trupul meu. După un timp, mi-am revenit puţin, am putut să încep să-mi mişc braţul stâng spre cel drept şi, în cele din urmă, am putut să mă ridic în picioare. Am privit spre fereastră, trupul îmi tremura din toate încheieturile şi am spus aceste cuvinte: „Doamne, ei nu mă vor asculta. Au totul din belşug, ei nu sunt pregătiţi să mă asculte”. De-abia rostisem ultimele cuvinte şi Domnul a vorbit a doua oară:
„Robul Meu, va veni timpul când te vor asculta. Depozitează hrană, căci vine o mare foamete. Atunci tu vei sta în mijlocul poporului ca să împarţi hrana”.
Este posibil ca aceia care trăiesc în alte ţări şi pe alte continente, să nu înţeleagă în totalitate situaţia mea de atunci. Anii 1961 – 1962 au fost apogeul războiului rece; a fost criza rachetelor din Cuba, criza tancurilor din Berlin. În Berlin, tancurile americane stăteau faţă în faţă cu cele ruseşti şi noi ne gândeam că, în orice moment, ţara noastră putea fi zguduită de o tragedie.
Pentru că Domnul pomenise de hrană, eu am făcut tot ce am ştiut mai bine. Am spus micii adunări ce îmi vorbise Domnul şi noi toţi am depozitat alimente de tot felul. Dar nu a venit nicio foamete, nu s-a întâmplat nicio tragedie şi asupra mea a venit o asemenea presiune, încât am spus: „Doamne, eu nu pot trăi aşa mai departe. Eu nu voi mai predica, pentru că Tu ai vorbit, dar nu s-a întâmplat”.
Apoi m-am gândit să iau avionul şi să merg să-l întâlnesc pe fratele Branham, aşteptându-mă ca Domnul să-l folosească pentru a-mi vorbi şi să primesc astfel un răspuns. Nu doream să apuc ziua de 31 decembrie a acelui an, 1962. Astfel, într-o luni, pe 3 decembrie, eram împreună cu fratele Branham. Un frate pe nume Banks Wood şi un altul, Fred Sothman erau în aceeaşi maşină, pe care o conducea fratele Branham, iar eu stăteam în dreapta lui atunci când m-au luat de la hotelul unde mă cazasem. Apoi am luat masa împreună; fratele Branham a vorbit despre adunările pe care le avusese în Germania şi în Elveţia. Dar, în cele din urmă, în timpul conversaţiei, a venit timpul când a trebuit să spun: „Frate Branham, aş dori să te întreb ceva”. Ridicând puţin mâna dreaptă, el a spus: „Frate Frank, pot să-ţi spun eu ce ţi-a vorbit Domnul?”
O puteţi crede sau nu; sunt fraţi din alte ţări, care au călătorit în Statele Unite şi i-au întrebat pe Banks Wood şi Fred Sothman dacă au fost de faţă, atunci când mi-a vorbit fratele Branham. Ei s-au întors în Europa (erau oameni din Germania, Franţa şi din alte ţări) şi au confirmat că au auzit mărturia pe care o depun eu acum.
Fratele Branham a repetat cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, exact în aceeaşi ordine, ceea ce-mi vorbise Domnul în Germania. Din acel moment, nu am mai putut spune niciun cuvânt, prezenţa lui Dumnezeu era atât de puternică… Apoi, după ce mi-a spus ce-mi vorbise Domnul, el mi-a spus: „Frate Frank, tu nu ai înţeles ce ţi-a spus Domnul. Ai avut impresia că se va petrece o tragedie şi va veni o foamete naturală şi de aceea ai depozitat o hrană naturală”. A continuat şi mi-a spus că Dumnezeu va trimite o foame după auzirea Cuvântului Său şi hrana pe care trebuie s-o depozitez, este Cuvântul făgăduit al lui Dumnezeu pentru acest timp, descoperit prin Duhul Sfânt şi păstrat în predicile înregistrate atunci, pe benzi de magnetofon. Fratele Branham a folosit cuvântul „benzi” atunci când a făcut această afirmaţie.
Desigur, din septembrie 1958, eu primisem toate predicile pe care fratele Branham le predicase în America. La trei săptămâni după ce erau predicate, eu le primeam în Germania. Şi astfel, am crescut, practic, sub slujba Lui, an după an. Aşa a hotărât Dumnezeul Atotputernic. În felul acesta, slujba mea este într-o legătură directă cu a fratelui Branham.
Ultimele cuvinte, pe care mi le-a spus pe 3 decembrie, cu ocazia acelei conversaţii, au fost: „Frate Frank, aşteaptă cu împărţirea hranei, până când vei primi şi restul hranei”. Nu am înţeles ce a vrut să spună cu aceasta, dar nici nu am îndrăznit să întreb ce înseamnă.
Prin harul lui Dumnezeu, trebuie să înţelegem că atunci când Domnul mi-a vorbit mie, în acelaşi timp îngerul Domnului i-a vorbit fratelui Branham: „Nu fă această călătorie la Zurich, Elveţia, pentru acea singură adunare cu «Oamenii de afaceri ai Evangheliei depline», ci întoarce-te la Jeffersonville şi depozitează hrana”. Toţi aceia care cunosc mesajul acestui ceas, ştiu că el a menţionat de cel puţin trei ori cum i s-a apus că el trebuie să depoziteze hrana.
În anul 1963, au fost descoperite cele şapte peceţi (Apoc. 5:1), conform viziunii arătate fratelui Branham pe 22 decembrie 1962. Când am fost atunci cu el, mi-a spus că în ianuarie 1963 se va muta cu familia în Tucson. Eu l-am cunoscut pe fratele Branham nu numai din predici, am fost la el acasă, am fost cu el în aceeaşi maşină şi aşa mai departe. Dar legătura mea cu el nu a fost una în domeniul firesc, ci în cel duhovnicesc.
După ce a primit descoperirea celor şapte peceţi, el a fost înţeles greşit de evangheliştii care-şi primiseră inspiraţia într-una din adunările lui. În mai 1946, nu se ştia nimic despre vreunul ca Billy Graham, Oral Roberts sau oricare alt evanghelist. William Branham a fost acela care, pe 7 mai 1946, a avut un oaspete din cer, un înger care a venit la el. Eu cred aceasta din toată inima mea, tot aşa cum cred că un înger a venit la Zaharia, conform Luca 1, a stat la dreapta altarului şi i-a dat făgăduinţa că Elisaveta va avea un fiu, care va merge înaintea Domnului şi va pregăti calea Lui; tot aşa cum cred că îngerul a venit la Maria, după cum scrie de asemenea în Luca 1, dându-i Cuvântul făgăduit, spunându-i că se va naşte Mesia. Dacă priviţi în Vechiul şi Noul Testament, ori de câte ori se întâmpla ceva supranatural pe pământ, Dumnezeu lucra într-un mod tainic, pentru a-Şi împlini minunile şi planul Lui.
O puteţi citi în Noul Testament: un înger a deschis porţile temniţei, astfel ca Petru să poată ieşi; un înger i s-a arătat lui Corneliu, spunându-i să-l cheme pe Simon, care-i va arăta calea pe care trebuie s-o urmeze şi cuvintele pe care trebuie să le asculte; un înger a venit la Pavel şi i-a spus ce se va întâmpla. Dacă citiţi în ultima carte a Bibliei, un înger i s-a arătat lui Ioan pe insula Patmos, făcându-i de cunoscut ceea ce trebuia să ştie toţi slujitorii lui Dumnezeu şi lucrurile care urmau să se întâmple în curând. Apoi în Apocalipsa 22:6, este confirmat din nou că Domnul Dumnezeu a trimis pe îngerul Său. Dar El a trimis îngeri ori de câte ori avea loc ceva deosebit. Când S-a născut Domnul nostru, conform Luca 2, întreaga oaste cerească a coborât cântând; lumina s-a arătat deasupra Betleemului şi întreaga regiune a fost luminată în timpul nopţii. Şi un înger a făcut anunţul: „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”. Dacă citiţi în Vechiul Testament, mai ales în prorocul Daniel, căruia i s-au arătat lucrurile privitoare la timpul sfârşitului, vedem că un înger a venit la el şi i-a spus că-i va tâlcui prorocului lucrurile pe care le văzuse în viziuni.
Dragilor, Dumnezeu nu va cere permisiunea nimănui, El va lucra conform hotărârii Lui şi ferice de aceia care nu obiectează, de aceia care nu resping ceea ce face Dumnezeu. În momentul în care se împlineşte planul lui Dumnezeu şi Cuvântul făgăduit devine realitate, atunci Dumnezeu este la lucru. Şi, în special, dacă se ridică un proroc făgăduit, atunci este timpul ca noi să recunoaştem că Dumnezeu face istorie; nu să judecaţi, ci să-L respectaţi pe Dumnezeu şi să înţelegeţi ce face El, conform planului Său de mântuire.
În decembrie 1965, fratele Branham a fost luat din mijlocul nostru. De atunci au trecut mulţi ani, dar Dumnezeu nu S-a oprit. În realitate, lucrarea de-abia atunci a început.
Pe 24 decembrie 1965 eu mă aflam în Germania şi nu ştiam ce se întâmplase cu fratele Branham. Nu aveam de unde să ştiu că fusese luat din mijlocul nostru pe 24 decembrie, chiar de ziua mea de naştere. Dar vă spun adevărul: eu nu sunt un om care să aibă multe viziuni, vise sau daruri duhovniceşti. Dar l-am văzut, într-o viziune pe William Branham ridicându-se din ce în ce mai sus, pe un nor, fără să ştiu că acela a fost momentul când el a fost luat de la noi. L-am văzut pe acel nor, aplecat puţin spre înainte şi am spus: „Frate Branham, tu nu eşti Fiul Omului! Ce faci tu pe acel nor?”, neştiind că acela a fost exact momentul în care fusese luat din mijlocul nostru, pentru a fi cu Domnul.
Apoi, pe 5 ianuarie, un frate m-a informat despre moartea fratelui Branham. A fost cea mai groaznică scrisoare pe care am primit-o vreodată. Nu vă puteţi închipui ce a însemnat pentru mine. Dar şi mai rău a fost în ziua înmormântării. Am fost acolo, l-am văzut pe fratele Branham în sicriu. El nu a fost îngropat imediat după moarte, ci mai târziu. Şi eu am fost acolo şi l-am văzut întins în sicriu, am văzut cum a fost coborât în groapă.
Dragii mei prieteni, a fost o zi îngrozitoare. Pentru mine, întreaga lume se prăbuşise. Am spus doar: „Doamne, Te rog, spune-mi cum ar putea fi pregătită Mireasa lui Hristos pentru venirea Ta, fără această slujbă?” Toţi ceilalţi au cântat, timp de aproape două ore, imnul „Crede numai, crede numai!”, dar eu am plâns tot timpul. Nu am putut să cânt cu ei, căci inima mea era frântă.
Dar în seara aceleiaşi zile, după întoarcerea la hotel, a venit peste mine o pace cerească. Şi de data aceasta, nu am auzit un glas audibil, ci în inima mea a vorbit: „Robul Meu, acum a venit timpul ca să împarţi hrana depozitată”. Era ca o înregistrare care revenea tot timpul în inima mea şi eu chiar mi-am aplecat capul ca să aud mai bine.
M-am întors în Germania şi în ziua următoare mi-am dat demisia din slujba pe care o aveam în guvernul german, căci timp de doisprezece ani am lucrat şi am predicat în acelaşi timp. Dar atunci a trebuit să renunţ la slujba mea laică şi m-am dedicat în totalitate slujbei duhovniceşti. Înaintea plecării din America, am vorbit cu fraţii din S.U.A., cu fratele Roy Borders, cu rev. Pearry Green şi cu alţii şi le-am spus că predicile fratelui Branham trebuie tipărite, astfel ca să le putem traduce apoi, în limba germană şi în alte limbi. Le-am spus că Domnul îmi vorbise şi că acum trebuie împărţită hrana depozitată.
Nu a fost iniţiativa mea, a fost providenţa Celui Atotputernic, care a spus dinainte ce se va întâmpla şi atunci când a venit timpul, El doar m-a făcut conştient de aceasta. Din acel timp, am înţeles pe deplin că acest Cuvânt al lui Dumnezeu, descoperit prin slujba profetică, trebuie împărtăşit cu oamenii de pe întreg pământul. Amintiţi-vă, în iunie 1933 nu i-a fost spus fratelui Branham că el va premerge a doua venire a lui Hristos, ci cuvintele au fost: „…tu eşti trimis cu un mesaj care va premerge a doua Sa venire”. Dumnezeu a luat mesagerul, dar ne-a lăsat mesajul. Acest mesaj este Cuvântul făgăduit şi descoperit al lui Dumnezeu, pentru timpul acesta. Este o parte din Evanghelia veşnică, care trebuie propovăduită tuturor popoarelor ca să slujească de mărturie (Mat. 24:14, Apoc. 14:6). Evanghelia deplină include şi partea profetică a Scripturilor, pentru timpul de sfârşit.
Modul în care Dumnezeu a început această lucrare a fost minunat. Noi am pornit de la zero şi pot să spun că nu am primit niciun dolar pentru a demara această lucrare. Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Singurul şi Viul Dumnezeu, a fost cu noi chiar de la început. Astfel, am început să împărtăşim acest Cuvânt al lui Dumnezeu cu cât mai mulţi oameni posibil. Am pregătit adunări pentru fratele Green, care a venit deja în 1966 în Germania şi în alte ţări europene, pentru a depune mărturie despre lucrurile pe care le-a văzut şi auzit în această slujbă dată de Dumnezeu. El a fost cel care a scris cartea „Faptele prorocului”. Dumnezeu l-a folosit să depună mărturie pretutindeni, despre lucrurile pe care le-a văzut şi auzit. Aceasta este slujba lui.
Apoi, mai există o altă carte, cu aceeaşi temă, pe care aş vrea să o amintesc: „William Branham – un proroc vizitează Africa de Sud”, scrisă de Julius Stadsklev. Au fost mulţi martori oculari care au auzit şi au văzut ceea ce a făcut Dumnezeu în timpul nostru.
Astfel, din 1966 a început această slujbă nu numai în Germania, ci şi în întreaga Europă. Între anii 1968 – 1978, am avut un program de douăzeci de minute la radio Luxemburg, care avea cea mai puternică staţie de emisie din Europa, putând ajunge la peste 120 de milioane de oameni, vorbitori de limba germană din toată Europa.
Nimeni să nu aibă impresia că prezentăm un om. Pe mine mă interesează numai planul de mântuire, Cuvântul făgăduit de Dumnezeu pentru acest timp. Nu mă preocupă Moise, Ilie, Avraam, Pavel: eu sunt preocupat cu ceea ce a făcut Dumnezeu prin aceşti oameni. În acest punct, trebuie să facem deosebirea. Pavel, ca om, nu era nimic, dar Dumnezeu l-a ales şi a făcut din el o unealtă aleasă. Ioan Botezătorul, fără alegerea lui Dumnezeu, fără o însărcinare directă, nici nu ar fi fost pomenit. La fel este cu toţi ceilalţi şi la fel este şi cu iubitul nostru frate, William Branham.
Pe 24 ianuarie 1950, el a predicat în marele amfiteatru din Huston, Texas, în faţa a peste 8.000 de oameni, când a fost întrebat despre slujba sa, când un predicator susţinea că zilele minunilor, zilele apostolilor s-au încheiat şi că tot ceea ce se întâmplă astăzi este de la cel rău. Când a fost chemat fratele Branham, el a venit pe platformă şi a spus: „Eu nu sunt aici ca să vorbesc despre mine însumi. Cel ce m-a trimis, va mărturisi despre mine”. În acel moment, fotografii de presă, domnii Ayers şi Kippermann erau foarte ocupaţi să fotografieze, fiind angajaţi în mod special pentru această ocazie. Atunci a fost făcută această fotografie cu lumina supranaturală deasupra capului fratelui Branham.
Aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu. Datorită luminii misterioase apărute pe negativ deasupra capului fratelui Branham, studioul Douglas din Houston a trimis filmul către dr. George J. Lacy, responsabilul FBI pentru cercetarea documentelor litigioase. S-a făcut o verificare microscopică a ambelor părţi ale filmului în urma căreia George J. Lacy a confirmat autenticitatea negativului: „Eu am convingerea absolută că negativul supus cercetării nu a fost retuşat, nici montat fotografic şi nici nu a fost expus de două ori. Fâşia de lumină care apare deasupra capului, a fost cauzată de o lumină care a atins negativul”.
Pentru că eu sunt un om care vrea să se convingă singur, în decembrie 1968, în drum spre o conferinţă la Tucson, m-am oprit la Washington şi am căutat locul unde se găsea expusă această fotografie, pentru că fratele Branham spusese de mai multe ori că ea este expusă acolo. În acea zi, în jurul orei unsprezece şi un sfert, am găsit locul: o clădire mare, nu departe de Casa Albă – Muzeul de Artă. Şi am văzut această fotografie cu proprii mei ochi, în decembrie 1968. Eu sunt un martor ocular. Ghidul care a vorbit cu mine, mi-a spus: „Stimate domn, îmi dau seama că veniţi din Germania şi sunteţi foarte interesat de această fotografie, dar trebuie să vă spun că nu mai există un interes general pentru ea. Şi, cândva, va ateriza într-un sertar”. Chiar sub ochii mei, el a tras sertarul şi mi-a arătat ce se va întâmpla cu această fotografie. Eu nu ştiu unde este fotografia acum, dar ştiu că am fost acolo şi am văzut-o. (Notă: în ianuarie 2013, fotografia mai era vizibilă online, la adresa: http://www.loc.gov/pictures/item/95512174/)
Noi intrăm acum în ultima fază în care se vor împlini Evrei 13:8, Ioan 14:12, Marcu 11:22 şi multe alte texte biblice. Acestea au fost cele trei texte favorite la care s-a referit mereu fratele Branham. El le-a văzut împlinindu-se literal în slujba lui, ca nimeni altul din zilele lui Isus Hristos, până acum. Noi trebuie să fim siguri că totul corespunde în întregime cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Întrebarea nu este dacă acceptăm sau respingem un om de felul acesta, ci dacă acceptăm ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi ne confruntăm cu faptul că Domnul S-a făcut de cunoscut din nou în simplitate. Lui va trebui să-I dăm socoteală în ziua judecăţii şi nu unui om. Unde a avut loc o astfel de confirmare supranaturală, toate argumentele omeneşti sunt egale cu zero.
Eu sunt convins că mesajul adus din Cuvântul lui Dumnezeu în această ultimă epocă a Bisericii, va premerge a doua venire a lui Hristos. Toţi credincioşii adevăraţi îl vor primi, se vor orienta după acesta şi astfel vor trăi desăvârşirea. Noi ne putem aştepta ca, în scurt timp, prin Biserica Mireasă reaşezată să se întâmple lucrurile puternice pe care le-a făgăduit Dumnezeu. Noi toţi trebuie să ne găsim locul în trupul lui Hristos. Domnul ne va uni cu Sine şi îi va conduce pe cei aleşi la cea mai mare biruinţă a tuturor timpurilor. Ei vor fi biruitorii cărora li s-au dat făgăduinţele din Apocalipsa 2 + 3. De îndată ce noi vom corespunde cu Cuvântul scris, putem aştepta străpungerea finală din partea Dumnezeului Atotputernic. Atunci Cuvântul scris va deveni „Cuvântul viu, vorbit”, prin care va fi descoperită puterea lui Dumnezeu.
Aşa cum a fost făgăduit în Hagai 2:6 şi Evrei 12:26, Dumnezeu va clătina încă o dată pământul şi cerul. Atunci se va împlini şi Cuvântul din Osea 2:21: „În ziua aceea, voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile şi ele vor asculta pământul”. Credincioşii vor avea partea lor, după cum este scris: „Cereţi de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară…” (Zah. 10:1). Aşa cum am spus deja, acela va fi timpul de înviorare care trebuie să vină înainte de întoarcerea lui Hristos (Faptele Ap. 3:19). Cu adevărat, a sosit timpul secerişului. Noi vom face aşa cum ne-a spus Domnul secerişului: „Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui»” (Mat. 9:37-38). „Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Lui” (Rom. 9:28).
