Mama mea a fost casnică. Deşi au existat multe ocazii pentru ca ea să-şi fi atras o parte din atenţia acordată slujbei soţului ei şi, probabil, chiar să fi dobândit un renume personal, a ales să rămână acasă, „în culise” şi să aibă grijă de copiii ei.
Printre contemporanii ei, purtarea ei foarte timidă şi stilul său de viaţă a fost puţin neobişnuit. Soţiile celorlalţi membri din echipa de frați cu care colabora fratlee Branham în campaniile sale, erau foarte activ implicate în slujbele soţilor lor şi adesea îşi asumau răspunderea unor sarcini cum ar fi organizarea uşierilor şi a lucrătorilor voluntari, vânzare de carte, programul muzical şi, când se ivea prilejul, ele chiar vorbeau în adunările de seara. În contrast cu ele, mama era, de obicei, ultima persoană care ajungea înaintea începerii slujbei şi prima persoană care pleca atunci când slujba se încheia. Întotdeauna i-a cerut tatei să spună persoanei care făcea începutul, să binevoiască să n-o cheme, dar cu toate acestea ea era îngrijorată ca nu cumva acest lucru să fie uitat şi ei să i se ceară să se ridice ca să fie văzută de toţi.
Mama a spus deseori că singurul lucru pe care ştia să-l facă era să spele şi să calce haine. De fapt, chiar şi când călătorea, avea cu ea o mică scândură pentru spălat rufe, ca să poată freca gulerele şi manşetele albe ale cămăşilor tatei pe care, după aceea, le călca pe o valiză căptuşită cu prosoape. Noi o necăjeam spunând că ea n-ar putea să stea departe de casă decât până când se răceşte maşina de spălat.
Oamenii care au cunoscut-o pe mama au fost întotdeauna impresionaţi atât de firea ei blândă, cât şi de înţelepciunea sfaturilor ei. Dar ea avea, de asemenea, o putere lăuntrică surprinzătoare, care era esenţială, având în vedere că au existat momente când ea era, practic, singura care se ocupa de problemele creşterii familiei ei. Numai după ce am avut propria mea familie am început să-mi dau seama ce a ancoră puternică şi rezistentă a furnizat ea familiei noastre de-a lungul anilor. Mă uitam la mama şi mă gândeam: „De-aş putea fi şi eu la fel de hotărâtă şi de sigură de rolul meu, cum este ea”. Din acest motiv am fost atât de surprinsă într-o zi, când ea mi-a spus că vreme de mulţi ani a nutrit sentimente de insuficienţă şi ruşine. La un moment dat eram şi eu aglomerată cu călcatul – dar pentru mine era o sarcină pe care o uram – şi, ca de obicei, m-a scăpat mama. Ea a strâns un maldăr mare de haine pe care să-l ducă la ea acasă şi să-l calce pentru mine. M-am simţit vinovată şi, ca să-mi uşurez conştiinţa, i-am spus: „Măcar tu faci ceva ce-ţi place!” S-a uitat o clipă la mine şi apoi a spus:
– Ce te-a făcut să crezi că-mi face plăcere să calc haine?
– Păi tu tot timpul calci haine, chiar şi în concedii. Îţi aduci aminte că atunci când am fost în munţi, în Colorado şi am stat în cabana aceea fără curent electric, ai găsit un fier de călcat vechi, care trebuia încălzit pe plită? L-ai frecat cu peria şi imediat te-ai apucat de spălat haine în pârâu, le-ai pus la uscat pe balustradă şi le-ai călcat cu fierul acela vechi. Înseamnă că-ţi place să calci!
Ea mi-a zâmbit:
– Nu, a spus ea dând din cap, nu călcatul îmi face plăcere.
Mie nu-mi venea să-mi cred urechilor. Aceasta era femeia care a călcat deseori ciorapi, şireturi şi chiar cârpe! Cu siguranţă că a observat că eram uluită de-a dreptul şi a început să-mi povestească:
„Eu am început să calc de la vârsta de zece ani. Călcam zilnic douăsprezece cămăşi bărbăteşti, albe şi scrobite şi trebuia să stau lângă sobă, indiferent că era vară sau iarnă, ca să menţin calde cele două fiare de călcat. Atunci am început să urăsc călcatul, dar trebuia să ajut la acoperirea cheltuielilor fără a face datorii şi asta puteam să fac cel mai bine. Când eu şi Bill ne-am căsătorit şi am început să călătoresc împreună cu el la câteva adunări, am intrat pentru prima dată în ceea ce lumea aştepta de la soţia ideală a unui slujitor. Simţeam că îmi era pur şi simplu imposibil să mă ridic la acele aşteptări. Soţiile celorlalţi care călătoreau cu Bill, d-na Lindsey, d-na Baxter, d-na Moore, d-na Bosworth şi altele – erau toate cultivate şi (în ochii mei) păreau atât de desăvârşite. Singurul lucru pe care ştiam eu cum să-l fac, erau treburile gospodăriei, să mă ocup de copii şi de haine. Ştiam că Bill nu se aştepta să fiu sociabilă, dar mă simţeam atât de neştiutoare şi tot timpul îmi era frică să nu spun sau să fac ceva greşit care să facă de ruşine slujba lui. În cele din urmă, Satana a reuşit să mă facă să mă gândesc că lui Bill i-ar fi fost mai bine fără mine.
Într-o zi eram la masa de călcat, grăbindu-mă să termin cu hainele pe care trebuia să le împachetez pentru Bill. Mi-era milă de mine şi doream să fi fost şi eu, mai mult, ca soţiile celelalte despre care ştiam că vor participa la adunările la care se pregătea să plece el.
«Doamne», am strigat, «de ce am impresia că acesta este singurul lucru pe care ştiu eu să-l fac pentru soţul meu şi pentru familia mea? De ce nu pot şi eu să fac ceva important?»
Atunci ceva a vorbit inimii mele spunând: «Tu te poţi ruga pentru ei». Desigur, eu m-am rugat întotdeauna pentru fiecare membru al familiei mele, dar cumva în timp ce continuam să calc cămaşa lui Bill, am început să mă rog anume pentru el, cerându-I Domnului să-l întărească pentru adunările ce urmau.
Apoi am călcat cămaşa Sarei şi am început să mă rog pentru ea şi pentru problemele şi deciziile cu care se confrunta zilnic la şcoală. Şi aşa mai departe… Pe măsură ce luam câte-o haină din coş, mă rugam pentru acela sau aceea care urma s-o poarte. Am terminat de călcat extraordinar de repede şi eu ştiam că mi-am găsit slujba importantă. Chiar nu-mi place să calc, dar de atunci încolo pentru mine n-a mai fost doar «călcat», ci a devenit o «oportunitate»”.
În Scripturi sunt răspândite relatările despre eroinele ale căror vieţi le-au influenţat familiile şi, uneori, chiar au ajutat la formarea istoriei comunităţilor lor. Ele au fost nişte femei obişnuite, însă fiecare din a aflat un secret valoros: noi toate avem tendinţa de a trece pe lângă micile oportunităţi care apar la un moment dat în viaţă, gândindu-ne că mai încolo există ceva mai important şi mai bun. Dar adevăraţii eroi sau eroine ale credinţei sunt caracterizate de credincioşia în a îndeplini orice obligaţie care este la îndemână şi capacitatea de a recunoaşte o oportunitate de a-I sluji lui Dumnezeu.
