Fiţi atenţi, există lucruri pe care le puteţi spune lui Dumnezeu în sinceritate şi, totuşi, trebuie să fiţi atenţi.
Eu vreau să vă arăt în seara aceasta un alt Iona aici, pe platformă. Într-o seară au venit aici nişte oameni. Este un grup de oameni drăguţi care vin aici de ani de zile din Kentucky. Sunt oameni drăguţi, prieteni buni de-ai mei. Ei au fost prieteni adevăraţi de-ai mei. Dar ei făceau parte din grupul de oameni care veneau la adunare dacă era vreo trezire, şi când era încheiată trezirea şi trebuia dusă povara, nimeni nu voia s-o ducă. Toţi copiii lor au fost de mici aici, au luat parte la lecţiile duminicale şi alte lucruri.
În urmă cu patru sau cinci ani am venit într-o zi acasă. Fata tânără (care la opt ani era în căruţul cu rotile), era căsătorită şi avea doi copii. Ea era aici, în spital, pe moarte. Ea era însărcinată în luna a patra sau a cincea; fătul murise şi nu putea fi operată pentru că avea uremie. Ei n-au putut s-o opereze şi trebuiau să lase să moară şi mama. Ea era pe moarte; ea nu mai avea nici o şansă. Eu m-am dus acolo s-o vizitez, pentru că a trimis după mine. M-am dus la spital şi ea era sub masca de oxigen. Eu am deschis-o puţin, am vorbit ceva cu ea şi am întrebat: „Îţi mai aminteşti de mine?”
Ea a spus: „Desigur, frate Bill, eu îmi amintesc de tine.” Eu am întrebat: „Cum este cu tine, înţelegi cât eşti de bolnavă?” Ea a răspuns: „Da, de aceea te-am rugat să vii aici.” Eu am întrebat: „Cum este cu tine şi cu DOMNUL?” Ea a răspuns: „Frate Bill, eu nu sunt pregătită să merg.”
Noi am îngenunchiat şi ne-am rugat, mama ei şi soţul ei şi alte rudenii mai erau în cameră. Mama şi soţul ei au început să plângă. Apoi am rugat-o să aducă totul în ordine cu Dumnezeu; ea și-a împlinit jurământul, s-a întors la Dumnezeu şi I-a promis că îl va iubi dacă El o va ierta. Ei i-a părut rău că a păcătuit şi de felul cum a trăit. A continuat să se pocăiască şi să plângă. După un timp m-am ridicat şi am ieşit din clădire.
În dimineaţa următoare mi-au telefonat să vin din nou acolo. Acolo am aflat că în dimineaţa aceea au făcut un test prin care urma să se vadă cât de departe a ajuns uremia şi s-a stabilit că nu a mai rămas absolut nimic din aceasta. Ea dispăruse complet, orice urmă de uremie o părăsise. Doctorii au fost foarte tulburați şi au spus: „Cum poate fi aşa ceva? Este ceva foarte ciudat. Noi vom face pregătirile şi dacă rămâne aşa până dimineaţa – îi vom da mai departe penicilină pentru a opri infecţia – o vom opera şi vom scoate fătul mort, înainte de a mai provoca ceva; dacă va fi în stare să suporte operaţia.”
Ea a fost examinată de două sau de trei ori în ziua aceea şi încă o dată seara târziu. Nu au găsit nimic, totul era în ordine. Astfel, a fost pregătită şi scoasă de sub oxigen. Totul era bine. În dimineaţa următoare au vrut s-o opereze şi să scoată copilul.
Eu am plecat de acolo. Nu am ştiut absolut nimic. DOMNUL nu mi-a spus absolut nimic despre aceasta. Voi puteţi să-i întrebaţi pe oameni, dacă vreţi. EL nu a spus ce se va întâmpla. Dar când vezi aşa ceva şi pentru că s-a întâmplat aceasta soţul ei a venit la mine şi a spus: „Frate Branham, eu vreau să predau viaţa mea DOMNULUI Isus.” Eu am spus: „În ordine, îngenunchează, ia mâna soţiei tale şi mergeţi împreună prin viaţa aceasta.” Mama s-a întors şi a spus: „Frate Branham, eu sunt aici, împreună cu copiii mei; noi am fost odată înăuntru şi odată afară, aici în capelă şi aşa mai departe. Noi te-am auzit predicând, am venit la altar şi ne-am dus înapoi.” Ea a spus: „Şi eu am decăzut, frate Branham. Eu vreau să vin înapoi la DOMNUL Isus, pentru bunătatea Lui care a arătat-o faţă de copilul meu.” Vedeţi, este foarte frumos, dar voi nu veniţi din cauza aceasta la DOMNUL Isus.
Cam pe la miezul nopţii sau pe la ora unu, ea a adormit Ea a strigat şi a spus:
– Mamă!
– Da, dragă, ce doreşti?
– Ştii, eu sunt aşa de fericită.
– Eu sunt aşa de bucuroasă că tu eşti fericită.
– Eu am pace cu Dumnezeu. O, ce frumos este!
După câteva minute ea a strigat din nou:
– Mamă!
– Da?
– Eu mă duc acasă.
– Eu ştiu aceasta. Da, dragă, mâine doctorul va scoate copilul. După o zi sau două, când rănile tale vor fi vindecate, ieşi afară de aici, mergi din nou acasă şi vei fi fericită, tu şi soţul şi copiii tăi şi vei fi o creştină, trăind pentru Dumnezeu.
– Mamă, eu vorbesc despre casa cerească.
– Sigur, dragă, vei merge la sfârşitul călătoriei tale.
– Acesta este sfârşitul călătoriei mele.
– Oh, ce este cu tine?
– Este sfârşitul călătoriei mele. Da, mamă, în câteva minute voi trece dincolo.
Mama a crezut că ea este doar nervoasă şi delirează. Ea a chemat sora care a controlat respiraţia. Totul era normal. Şi în timp de cinci minute a trecut dincolo; ea murise.
La aproximatv o săptămână sau două după aceasta am venit acasă. Cred că fratele Graham a ţinut cuvântarea de înmormântare pentru fata aceasta. Când am venit acasă şi Meda mi-a spus ca fata aceasta a murit chiar în seara aceea, nu am putut crede. Eu am vizitat-o pe mama ei şi ea a confirmat aceasta.
Nu ştiu ce m-a determinat s-o fac, dar eu am spus: „DOAMNE, Dumnezeul meu, Tu îmi eşti dator o explicaţie, căci eu m-am dus acolo, am spus-o soţului, iar el a venit la DOMNUL după ce Tu ai făcut toate acestea pentru el; apoi ai luat viaţa acestei fete. Tu îmi eşti dator o explicaţie.”
Dacă Îi spuneţi lui Dumnezeu aşa ceva, atunci El vă va părăsi. El nu-mi este dator mie cu nimic. Eu îi sunt dator Lui. El m-a lăsat să aştept, ştiţi voi. După circa trei, patru luni mă aflam afară, pe malul râului, când DOMNUL mi-a vorbit printr-o vedenie şi a spus: „Mergi acum la mama ei şi spune-i următoarele: «Nu sosise timpul pentru ea cu un an în urmă, când a căzut în râu la un picnic?» Ea trebuia să meargă deja atunci, dar a trebuit s-o iau acasă când a fost pregătită. Din cauza aceasta s-a întâmplat aşa, de aceea te-ai dus tu acolo.”
Eu m-am aruncat la pământ şi am plâns. Eu am spus: „DOAMNE Isuse, iartă-l pe slujitorul Tău sărman şi prost. Eu nu ar fi trebuit să spun aceasta niciodată, DOAMNE.”
Apoi m-am dus la femeia aceea. Ea locuia aici, pe strada Pieţii. Eu m-am dus la ea şi am spus:
– Eu vreau să-ţi pun o întrebare.
– Desigur, frate Bill.
– Este adevărat că fata aceasta aproape că s-ar fi înecat?
– Aşa este, frate Branham. Soţul ei şi ceilalţi au trebuit s-o scoată din râu. A trebuit să i se facă respiraţie artificială. Trebuia pompată apa afară din ea. Ea era îmbrăcată cu o rochie. Ei au făcut un picnic. Când a trecut peste nisip, a alunecat, a căzut peste cap în apă şi nu a mai putut respira. Ei nu au fost atenţi la ea şi au văzut-o numai atunci când a ieşit la suprafaţă şi apoi s-a scufundat din nou; ei au fugit acolo, au prins-o şi au scos-o afară. Ea aproape că murise.
– Acesta a fost timpul când ea ar fi trebuit să meargă acasă.
Vedeţi, Dumnezeu ştie ce face. Poate DOMNUL mi-ar fi spus unele amănunte dacă nu aş fi avut acea atitudine: „DOAMNE, Tu îmi eşti dator o explicaţie!” El nu vă este dator cu nimic!
Într-o seară eram într-o adunare şi am auzit cum s-a rugat un evanghelist pentru o persoană bolnavă, spunând: „DOAMNE, eu îţi poruncesc să vindeci această persoană!” Cine porunceşte lui Dumnezeu? Aceasta nu este nici măcar logic, căci Dumnezeu va face totuşi ceea ce doreşte El.
Poate spune lutul olarului: „De ce m-ai făcut aşa?” Desigur că nu! Dacă prorocul rămâne tăcut şi îl roagă pe DOMNUL pentru un răspuns, atunci răspunsul vine.
