Creştinul în societate – de Ewald Frank

Creştinii nu sunt oameni care se retrag din societate, ci sunt oameni care trebuie să-şi câştige respectul respectând deplin oamenii, slujind cu devotament şi lucrând ca pentru Dumnezeu. Dacă ei se despart de societate pe motiv de a nu mai păcătui, atunci încalcă în chip făţarnic Cuvântul, căci apostolul Pavel scrie în 1 Corinteni 5.10: „Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume”.

Creştinul, ca slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să ştie că Dumnezeu mai are şi alţi slujitori: „Oricine să fie supus celor mai înalte stăpâniri, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Si stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. El (dregătorul) este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu ca să-l răzbune şi să pedepsească pe cel ce face răul. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului” [Romani 13.1-5].

Şi Fapte 2.47: „Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod”. Deşi există o mare deosebire între credincioşi şi necredincioşi, Dumnezeu le-a dat har, astfel încât cei credincioşi să trăiască în pace cu întreg poporul. Dumnezeu i-a binecuvântat şi i-a aşezat pentru a  fi o binecuvântare.

Credincioşii adevăraţi trebuie să fie oameni de nădejde, rezonabili, împăciuitori, în toate domeniile. Făţărnicia şi fanatismul nu fac parte din creştinism. Cine nu se împacă cu creştinii este vinovat personal, pentru că el însuşi trăieşte cu o inimă împărţită.

În Cuvântul profetic avem multe exemple de oameni ai lui Dumnezeu în care ni se arată desluşit purtarea lor în societate. Daniel şi prietenii lui: „Împăratul a stat de vorbă cu ei; dar între toţi tinerii aceştia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. De aceea ei au fost primiţi în slujba împăratului. În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia” [ Daniel 1.19-20].

„Daniel însă întrecea pe toate căpeteniile şi pe dregători pentru că în el era un duh înalt. Şi împăratul se gândea să-1 pună peste toată împărăţia. Atunci căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-1 pârască în ce priveşte treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun  lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău[Daniel 6.3-4]

„Acest Ezra a venit din Babilon; era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de Domnul Dumnezeu lui Israel. Şi fiindcă mâna Domnului Dumnezeului său era peste el, Împăratul i-a dat tot ce ceruse” [Ezra 7.6].

Mai sunt alte exemple în Iosif în Egipt, Estera în Babilon etc.

În Evrei 12.1 apostolul Pavel ne scrie: „Şi noi, fiindcă suntem înconjuraţi de un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă alergarea care ne stă înainte”.

Oamenii care L-au primit cu adevărat pe Domnul Isus, trăiesc viaţa Lui. Ei nu caută cearta, nu au înclinaţii fanatice, ei nu se consideră a fi ceva deosebit şi sunt fără răutate. Credincioşii adevăraţi sunt sămânţa adevărată, divină, aici pe pământ. La sfârşit, Biserica creştină va fi reaşezată în starea ei originală, de la început. Dumnezeu a făgăduit că va zgudui încă o dată cerul şi pământu1: „Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul” [Evrei 12.26].

El Îşi va înviora din nou poporul şi Se va dovedi în mijlocul lui ca fiind Cel viu. Biserica creştină de la început, de la Cincizecime, a posedat o astfel de atmosferă în mijlocul ei, încât Domnul a adăugat zilnic oameni noi în Biserică. Este posibil ca din nou să aibă loc adunări zilnice, în măsura lucrării puternice pe care o aşteptăm de la Dumnezeu. Noi socotim că în scurt timp va avea loc o intervenţie nemaiîntâlnită a Domnului în mijlocul celor ce au primit Cuvântul nefalsificat. Avem din nou nevoie de o atmosferă divină, binefăcătoare, care atrage necredincioşii, îi copleşeşte cu dragostea lui Dumnezeu şi îi salvează pe cei ce vor fi adăugaţi la Biserică.

Punctul principal constă în afirmaţia: „Domnul adăuga în fiecare zi” [Fapte 2.47]. Fie ca El s-o facă din nou, nu noi să adăugăm oameni care ne plac nouă. Dar să ne gândim: „Credincioşii erau o inimă şi un suflet” [Fapte 4.32]. Astfel trebuie să fim din nou: desăvârşiţi şi una în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu.

Drumul Bisericii adevărate este din ce în ce mai greu, dar aşteptările sunt tot mai mari. Confirmarea Cuvântului va fi comparabilă cu cea din creştinismul primar. Este necesar ca urgent să ajungm într-o credinţă constructivă, într-o poziţie pozitivă, nu una care subminează: fără teamă, trează şi vie, necesară pentru zidirea duhovnicească a Bisericii. Relaţia noastră cu Dumnezeu şi între noi nu poate fi dependentă de nicio împrejurare exterioară. Credinţa adevărată este liberă şi pluteşte, ridicându-se deasupra tuturor împrejurărilor. Atât timp cât noi rămânem pe temelia credinţei nefalsificate, avem şi o relaţie ordonată cu Dumnezeu. Noi ştim că Dumnezeu a intrat în comuniune cu noi, restabilind unitatea om­Dumnezeu prin jertfa răscumpărătoare de pe Golgota.

În credinţă, ne punem de partea lui Dumnezeu şi recunoaştem că El, prin jertfa împăcării, a reglementat situaţia noastră cu El pentru totdeauna. Isus Hristos, Domnul nostru, a făcut de fapt totul şi a anulat orice datorie. Noi trebuie să acceptăm această lucrare, ştiind că El a stat în spărtură, luând locul nostru şi a ieşit biruitor asupra locuinţei morţilor, când a înviat a treia zi. Aceasta s-a întâmplat din cauza noastră.

El nu trăieşte numai în ceruri, ci şi în copiii Săi pe pământ şi vrea să Se descopere prin ei. El va purta de grijă ca toate făgăduinţele să se împlinească; inclusiv cea din Ioan 14.12: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele mai mari ca acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl”.

Cine poate cuprinde împlinirea acestei făgăduinţe? Dacă n-ar fi pronunţat-o Domnul, atunci noi am fi putut să ne îndoim. Dar pentru că El a spus-o, noi putem să ne bizuim prin credinţă, că El Se va proslăvi încă o dată prin copiii Săi, împlinindu-Şi lucrarea. Noi trebuie să ajungem în starea aceasta voită de El şi rânduită de El. Cel rău şi-a pierdut dreptul asupra noastră, dar încearcă tot timpul să ne învinuiască cu acuzaţii fără justificare. Gândirea noastră ajunge din cauza aceasta în disperare, dar, prin credinţă, ne lipim tot mai tare de Cel ce a limpezit şi a stabilit o dată pentru totdeauna situaţia noastră.

Zilnic ne vor acuza oamenii, cel rău sau conştiinţa noastră, dar noi putem să mulţumim în fiecare zi lui Dumnezeu pentru că datoria noastră a fost pusă pe umerii Mielului lui Dumnezeu, pentru ca noi să avem pace unii cu alţii.

Apostolul Pavel scrie: „Purtăm întotdeauna cu noi în trupul nostru, omorârea Domnului Isus” [2 Cor. 4.10]. La fel el mai spune: „…am fost răstignit împreună cu Hristos”. Ambele exprimări sunt corecte. Toţi acei ce au fost răstigniţi cu Hristos, îşi dau, zilnic, viaţa lor morţii, pentru a umbla cu Domnul Cel înviat.

De multe ori creştinii devin nesiguri din cauza împrejurărilor exterioare sau a greutăţilor. Ei nu deosebesc domeniul divin de cel firesc, ajungând la disperare. Chiar şi credincioşii se încurcă şi cad din cauza unor influenţe şi impresii străine, dar ei trebuie să-şi apere credinţa în orice împrejurare. Oamenii cu tendinţe fireşti o duc foarte greu. Prin simţurile şi impulsurile lor ajung la rezultate grăbite şi foarte diferite în comparaţie cu adevărul.

Credinţa, însă, nu se bazează pe împrejurările exterioare. Credinţa se bazează pe un fundament mult mai înalt. Cine a pătruns cu Hristos la o viaţă nouă prin Duh, nu fuge după toţi aşa-zişii trimişi şi nu le permite să-şi facă lucrarea lor distrugătoare. Noi suntem supuşi gândirii şi judecăţilor fireşti, asta aşa este. Dar Îl credem pe Dumnezeu şi stăm neprihăniţi înaintea Lui. Prin credinţa care vine din Cuvânt, lucrată prin Duhul Sfânt, ancora dumnezeiască a sufletului nostru rămâne neclintită şi tare. Noi nu punem harul acesta la îndoială, ci mărturisim că Dumnezeu a împlinit în Hristos ceea ce a făgăduit El. Prin aceasta Îi mulţumim prin credinţă şi Îi dăm toată slava.

Cine este născut din Dumnezeu, nu se mai cunoaşte pe sine şi pe alţii prin firea pământească, ci după ceea ce Duhul lui Hristos a înfăptuit în interiorul lor. Este vorba de omul cel nou în Hristos, în care nu mai este absolut nimic de condamnat în ceea ce priveşte viaţa în societate. Noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, creaţi în Hristos Isus, Domnul nostru.

Ceea ce face Dumnezeu este desăvârşit şi fără pată. Dacă este adevărat că blestemul şi păcatul nostru au fost pus pe Hristos, atunci este adevărat şi că, mai înainte, totul a fost luat de la noi. Dacă El a purtat datoria şi păcatul nostru cu adevărat în trupul Său pe lemnul durerii, atunci, trebuia ca El, mai întâi, să ne dezbrace de ele, înainte de a le purta la cruce.

În ciuda vestirii îndelungate a Evangheliei, mai există încă mulţi oameni cărora nu li s-a descoperit Golgota în amploarea sa, valabilă pentru noi și aceasta chiar printre credincioşi. Cei mai mulţi ar mai dori ca, prin faptele lor religioase, adică printr-o sforţare proprie, să primească mântuirea, în loc să permită ca lucrarea suverană de răscumpărare a lui Dumnezeu să rămână singura valabilă.

Distribuie această postare.