Să citim din Evrei 3:7. Nouă ne sună Cuvântul Duhului Sfânt: „De aceea, cum zice Duhul Sfânt: «Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie…»”. Dacă citim mai departe, aflăm că ei L-au încercat şi L-au ispitit pe Dumnezeu, după ce au văzut clar lucrările Lui în mijlocul lor. Pentru faptul că Dumnezeu Se descoperise în mijlocul Israelului în mod vizibil, El a trebuit să-i tragă la răspundere, pentru că ei nu s-au încrezut în El deşi au văzut aceste lucrări mari în mijlocul lor. Nu cei care nu au auzit şi nu au văzut nimic vor fi traşi la răspundere, ci cei care au auzit despre lucrarea lui Dumnezeu din timpul lor. Ce a spus Domnul nostru? „De la neamul acesta va fi cerut tot sângele nevinovat”. Era generaţia care a aflat tot ce nu au putut afla toate celelalte generaţii.
Dacă soseşte cândva timpul unei cercetări deosebite din partea lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne străduim să mergem împreună cu lucrarea lui Dumnezeu, să nu punem nimic sub semnul întrebării, ci să credem şi să ne încredem în Cuvântul Lui. Nu într-un om, ci în Dumnezeu, care de la început a vorbit prin oameni, împlinindu-Și lucrarea.
Atunci când Domnul a venit la Moise, El a zis: „Eu am auzit strigătul poporului şi am văzut nenorocirea lui, m-am coborât ca să-i eliberez. Dar Eu te trimit pe tine, Moise!” Moise trebuia să meargă, iar Dumnezeu a mers cu el și lucrarea a putut fi îndeplinită.
De aceea, ne sună şi nouă Cuvântul Duhului Sfânt. Noi ştim că acest Cuvânt a venit din Duhul lui Dumnezeu, ştim că acest Cuvânt este pentru noi ca un îndemn. Îndemnul sună: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui”. Noi nu suntem răspunzători pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut în trecut, pentru ce s-a crezut sau nu s-a crezut; pentru acele situaţii sunt răspunzători aceia care au trăit în timpurile respective. Astăzi, în timpul acesta în care noi avem prioritatea să auzim glasul lui Dumnezeu, să aflăm Cuvântul Său descoperit, să fim învredniciţi să auzim Planul şi voia Sa, astăzi noi trebuie să ascultăm de acest Cuvânt şi să nu-l punem la încercare prin necredinţă, pentru că ceea ce a făgăduit El, va împlini cu precizie. EL Își respectă Cuvântul făgăduit.
Domnul a fost dezgustat, supărat pe generaţia respectivă pentru că El făcuse lucrări mari în mijlocul lor: eliberare, răscumpărare, izbăviri de tot felul şi, totuşi, ei nu au putut să creadă. Din cauza aceasta, El a fost supărat pe generaţia respectivă şi a spus: „Ei întotdeauna rătăcesc în inima lor”. Ei nu s-au rătăcit cu picioarele, ci cu inima. Inima lor nu a fost în legătură cu Dumnezeu; Cuvântul nu era pentru ei o descoperire vie; ei nu au fost învredniciţi să audă glasul lui Dumnezeu, aşa cum a fost spus în Deuteronom 4:35-36: „Numai tu ai fost martor la aceste lucruri, ca să cunoşti că numai Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de el. Din cer, te-a făcut să auzi glasul lui, ca să te înveţe; şi, pe pământ, te-a făcut să vezi focul Lui cel mare, şi ai auzit cuvintele Lui din mijlocul focului”. Şi 39: „Să ştii dar în ziua aceasta, şi pune-ţi în inimă că numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ, şi că nu este alt Dumnezeu afară de El”.
Toate celelalte popoare mergeau pe drumul lor, dar poporul lui Dumnezeu a fost chemat să meargă pe calea Domnului, aici, pe pământ. Există o cale dumnezeiască pe pământ, pentru poporul Lui Dumnezeu. Isaia vorbește în capitolul 35 despre calea aceasta croită, despre calea pe care nici cei fără minte nu se vor rătăci. Dar necredinţa îi face pe oameni să se rătăcească. Cei mai mulţi oameni au o orientare relativ bună, dar ei nu cred Cuvântul.
Apoi ne întrebăm: cum stăm noi, care este starea credinţei noastre şi care este încrederea noastră în făgăduinţele lui Dumnezeu? Credinţa nu este altceva decât o încredere neclintită că Dumnezeu Îşi va ţine făgăduinţele date poporului Său. Cine nu-L crede pe Dumnezeu, Îl face, de fapt, mincinos, începe să se rătăcească şi merge pe căi proprii, ajungând la cădere.
În acest capitol (Evrei 3) vedem că unii nu pot intra din pricina necredinţei lor. În capitolul 4:1 citim: „Să luăm dar bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu”. Nu există nimic mai rău decât să se constate că răpirea a avut loc şi ai rămas în urmă. Poate că unii au trăit toată viaţa lor pentru aceasta, au aşteptat-o şi s-au bizuit pe ea; atunci poate că nu li se va mai împlini dorinţa. Să nu ne speriem prin aceasta, ci să trăim într-o teamă sfântă, să nu ne autoasigurăm, ci să avem siguranţa că lucrurile pe care le credem au devenit cu adevărat o realitate în viaţa noastră. Lucrurile pot începe astfel: se poate ca primii paşi să-i fi făcut deja greşit.
Poate că vom reveni curând la aceste teme: neprihănire, sfinţire, botezul cu Duhul Sfânt. Noi credem tot ce este făgăduit în Sfânta Scriptură. Dar lucrurile încep, de fapt, printr-o întoarcere spre Dumnezeu şi la Dumnezeu.
Un frate l-a întrebat, pe drept, pe altul: „Tu ai fost botezat?” Celălalt i-a răspuns: „Desigur, chiar de două ori”. Dar fratele nu s-a mulţumit cu atât. El a întrebat mai departe: „Dar te-ai pocăit din inimă înainte de a te fi botezat?” „Pocăinţă? Asta nu am făcut”. Atunci fratele i-a spus: „Atunci nu te ajută la nimic cele două botezuri ale tale, pentru că este scris: «Pocăiţi-vă, şi fiecare să fie botezat…»”.
Ni se pune o întrebare foarte serioasă: în ce măsură am permis noi ca aceste lucruri să treacă peste noi doar ca un act de rutină? Au fost făcute conform Scripturii, cu noi? În ce măsură am fost noi chemaţi conform Scripturii, având şi un suport biblic? Pocăinţa nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin, decât o întoarcere lucrată prin Duhul – să ajungi într-o stare interioară în care te vezi pierdut, fără Dumnezeu şi fără speranţă în lumea aceasta, să ajungi la convingerea că tot ce ai făcut ai făcut, de fapt, greşit. Pocăinţa este o lucrare adâncă, care întoarce omul lăuntric spre afară. Pocăinţa ne smulge eul nostru şi tot ce am crezut că suntem şi ne face să devenim un nimic. Pocăinţa este o lucrare care merge în adâncime, este lucrată de Duhul în oameni care sunt rânduiţi pentru a fi salvaţi, pentru viaţa veşnică. Aceştia nu vin şi spun doar: „Bună dimineaţa, dragule Dumnezeu! Eu sunt aici!”. Nu merge aşa. Duhul lui Dumnezeu trebuie să ne călăuzească la pocăinţă; aşa este scris: „Nu recunoşti tu, că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?”
Nu ştiu cine mi-a spus asta şi când, dar aşa cum am subliniat deja cu alte ocazii, eu nu reţin cine şi, astfel, nu urmăresc răul nimănui, dar ceea ce mi-a spus fratele acela, mi-a trecut ca o săgeată prin inimă. Orice om poate să spună: „Dar eu am fost botezat deja a doua oară… sau de două ori”. Dar atunci vine întrebarea: „Dar te-ai pocăit tu, de fapt?” Răspunsul vine: „Păi să vezi?! Nu.” Asta mi-a trecut prin inimă şi mi-am pus întrebarea: „Care este situaţia noastră?” Cine a trăit, de fapt, şi aceasta: ca Duhul lui Dumnezeu să vină peste un om și atunci nu doar ochii văd, ci şi nasul intră în acţiune, când, cu adevărat, prin Duhul lui Dumnezeu intri într-o stare interioară disperată, într-o stare din care strigi după ajutor, ca şi cum ai trece printr-o moară. Cel ce strigă către Dumnezeu în starea aceasta de necesitate şi este salvat, în continuare poate să-L laude şi să-L proslăvească pe Dumnezeu pentru siguranţa mântuirii, pe care o primeşte în legătură cu această stare de pocăinţă interioară. El poate să jubileze, după aceea, spre slava lui Dumnezeu.
Dacă eu nu pot să-mi aduc aminte de multe lucruri, îmi amintesc, însă, de o astfel de zi din septembrie 1951, zi în care cu adevărat nu am putut să mai plâng, zi în care am ajuns într-o distrugere interioară, zi în care Duhul lui Dumnezeu lucra, zi în care am stat culcat cu faţa la pământ, până a venit momentul în care, după toată lupta şi predarea mea, după prăbuşirea totală, m-a pătruns o bucurie interioară, moment în care dintr-o dată lacrimile de pocăinţă s-au transformat în lacrimi de bucurie. Plânsul s-a transformat într-o laudă. După aceasta, nimeni n-a trebuit să-mi spună că am voie să-mi şi ridic mâinile spre Dumnezeu, ca să-I mulţumesc. Acum o ştim, dar atunci nu o ştiam; dar şi acest lucru l-am făcut fără să ştiu ce fac.
Este o siguranţă, siguranţa credinţei adevărate, siguranţa mântuirii, pe care nu poate să ţi-o dea sau să ţi-o nege niciun om, o străpungere de la moarte la viaţă, de la starea pierdută la starea de om mântuit, printr-o distrugerea interioară lucrată de pocăinţă şi părere de rău, spre siguranţa mântuirii în faţa lui Dumnezeu. Eu spun asta, poate din cauză că noi toţi vrem să fim atunci acolo, când va veni Domnul. Nu vrem să avem doar oameni botezaţi, ci vrem să botezăm doar oameni care au trecut prin pocăinţa aceasta interioară, vizibilă în exterior, care au fost copleşiţi şi cuprinși de Duhul lui Dumnezeu, oameni care au ajuns ca untul în soare – totul cald şi fluid.
Câtă împietrire există printre credincioşi! Inima este încă ca piatra şi asta înseamnă că acolo încă nu este nicio inimă nouă. Este aşa sau nu? Însă Dumnezeu ne-a făgăduit că vrea să ne transforme această inimă de piatră într-o inimă de carne, care poate primi Cuvântul, care simte cu alţii, care se îndură din inimă. Putem să ne cercetăm, acum, şi singuri: ce a putut Dumnezeu să facă cu noi până în prezent şi ce mai trebuie făcut încă?
Toţi aceia caree au primit această inimă nouă, în care sălăşluieşte îndurarea dumnezeiască pentru alţii, o inimă în care Domnul a putut să locuiască, sunt transformați şi sunt oameni noi, sunt binecuvântați; ei simt şi-i poartă pe alţii în inimă şi cred toate făgăduinţele. Este aşa sau nu? Dacă mai există împietrire în inimă şi mai este în vigoare dreptul pumnului, atunci trebuie să ne punem întrebarea dacă pocăinţa este doar o învăţătură scrisă în Sfânta Scriptură, sau dacă am trăit-o noi, în mod personal.
Asta-mi apasă pe inimă şi am spus-o în repetate rânduri: să nu fim doar ascultători ai acestui mesaj puternic din partea lui Dumnezeu, pentru care vom mulţumi toată veşnicia, ci să fim oameni care au primit har din partea lui Dumnezeu şi pe care El i-a născut la o nădejde vie, oameni care nu sunt învăţători în Împărăţia lui Dumnezeu, ci au fost născuţi în această Împărăţie.
Am amintit deja data trecută, dar astăzi vreau să spun totul mai explicit. Dacă cineva crede că „mesajul” îl va mântui pe un om, atunci respectivul s-a înşelat. Mântirea vine numai de la Domnul, care Şi-a vărsat sângele Său pe cruce, dar Mesajul este pentru cei mântuiți. Dar dacă cineva spune: „Eu cred mesajul şi din acest motiv eu am, eu am, eu am…”, atunci din acest motiv tu nu ai încă nimic. Lucrarea trebuie să înceapă bine. Paşii biblici trebuie să urmeze în succesiune, conform Cuvântului. În aceasta constă şi necazul multora şi devierea în diferite grupuri şi linii, în cadrul celor ce se pretind că ar crede mesajul. Unii spun, aşa plini de sine: „Cine crede Mesajul, acela are pe Duhul Sfânt”. Dar lucrurile stau tocmai invers. Cel ce are pe Duhul Sfânt, acela crede Mesajul. Acesta este adevărul. Noi trebuie să înhămăm calul înaintea căruţei, nu invers. Am scris puţin despre aceste lucruri şi în scrisoarea circulară. Există mulţi în lumea aceasta care întreabă: „Crezi tu mesajul?” Atunci trebuie să întrebi imediat: „Care mesaj şi al cui mesaj?” Astăzi există multe mesaje; eu nu am putut să le număr încă, dar să ştiţi că există un mare număr de mesaje.
Nu, aşa ceva nu merge! La oameni, da, dar nu la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al rânduielii. Prin aceasta nu vreau să spun ca aici să domnească o linişte ca la cimitir, ci o rânduială dumnezeiască, a paşilor noştri, a lucrării lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său făgăduit. Totul trebuie să corespundă – Cuvântul scris şi realitatea. Dacă am primit Duhul lui Dumnezeu, atunci vom primi şi Mesajul lui Dumnezeu cu o inimă deschisă. Atunci se face în noi, prin Duhul, o legătură cu Cuvântul, care a fost insuflat prin Duhul şi a devenit o descoperire vie. Atunci nu trebuie să mai înveţe unul pe altul, ci toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Atunci nu trebuie să mai aşteptăm până când mai aduce cineva o tâlcuire nouă, ci noi purtăm Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă curată şi aşteptăm până când Dumnezeu îl confirmă şi îl adevereşte în viaţa noastră. Cuvântul lui Dumnezeu este şi acum ca o sămânţă, apoi vine ploaia peste sămânţa aceasta şi atunci apare viaţa de la sine.
Să ne aducem aminte exemplele fratelui Branham când vorbea despre grâul natural şi grâul artificial. Americanii au luat-o înaintea tuturor în astfel de probleme; ei pot produce un grâu, care în compoziţie corespunde sută la sută grâului natural. Din grâul acesta, ei fac tot felul de produse de patiserie. Însă fratele Branham a spus: „Dacă vreţi să ştiţi care grâu este autentic şi care artificial, puneţi ambele seminţe în sol; seamănă amândouă, dar unul va creşte, iar celălalt va pieri. Atunci o aveţi”. Câteodată e posibil ca o lucrare să se apropie atât de mult de adevăr, încât, dacă ar fi posibil, să înşele şi pe cei aleşi, care, la prima vedere, nu pot distinge lucrarea. Noi nu vrem să avem imitaţii, nimic artificial, ci noi vrem să avem Cuvântul sfânt şi curat, ca sămânţă, în care există viaţă dumnezeiască, iar sămânţa va răsări la timpul potrivit. Atunci nu trebuie să mai existe nicio forţare, ci trebuie doar să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze şi să domnească.
Dacă am ajuns la acest cuvânt „făgăduinţă” – şi asta am subliniat de atâtea ori, un popor cum suntem noi acum, oameni pe care Dumnezeu îi cheamă afară din toate naţiunile şi denominaţiile şi i-a făcut o proprietate pentru Împărăţia Sa, sunt oameni care aud făgăduinţele dumnezeieşti, le cred când le aud pentru prima dată, aşteptând ca acestea să se împlinească, oameni care sunt în Împărăţia lui Dumnezeu, care au fost născuţi în această Împărăţie pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu. Ei posedă viaţa dumnezeiască în ei şi aşa cum am spus deja, ei posedă această legătură, lucrată prin Duhul, cu Cuvântul care a fost descoperit prin Duhul. Totodată, ei posedă o barieră interioară, construită în aşa fel încât se opune fiecărei tâlcuiri omeneşti şi oricărei devieri la dreapta sau la stânga. Ei nu pot primi aşa ceva. Cuvântul din ei refuză orice tâlcuire care nu vine din partea lui Dumnezeu; şi acesta nu este meritul tău şi al meu, ci este harul lui Dumnezeu care veghează asupra Cuvântului Său, pe care El l-a pus în noi ca o sămânţă care nu putrezeşte.
Prin aceasta, El veghează asupra noastră, pentru ca atunci când vine vremea, acest Cuvânt-sămânţă să pătrundă în lumină şi să aducă roade. Să luăm dar bine seama ca niciunul din noi să nu se pomenească venit prea târziu. Noi ştim ce este scris, şi anume că acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Oamenii vor striga: „Munţi, cădeţi peste noi; dealuri, acoperiţi-ne!”. Atunci va fi un timp îngrozitor, dar Dumnezeu nu vrea ca vreunul să rămână afară din har sau să rămână de ruşine. El vrea ca noi să ajungem la cunoaşterea Adevărului şi acest Adevăr ne eliberează; dar să ne întărim şi să ne curăţim prin Adevăr, sfinţiţi pentru El.
Trebuie să fim atenţi şi să avem o frică sfântă. Eu o spun încă o dată: nu cu o frică de pedeapsă, dar nici să nu ne complăcem într-o autosiguranţă şi să spunem: „Acum totul va merge bine”. Mai bine să ne asigurăm că am avut o trăire şi o întâlnire biblică cu Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu ne-a putut aduce la o pocăinţă adâncă, ca să fim cuprinşi în interiorul nostru, încât să simţim o durere adâncă – dacă pot să mă exprim aşa – şi să plângem cu amar. În timp ce Duhul lui Dumnezeu vine peste noi, suntem aduşi la pocăinţă şi la recunoaşterea faptului că Mielul lui Dumnezeu a trebuit să treacă prin Ghetsimani şi Golgota pentru mine, ca să ne mântuiască şi să ne răscumpere. În momentul în care Duhul lui Dumnezeu vine peste un om, trebuie să se întâmple cel puţin două lucruri: ne recunoaştem ca nişte condamnaţi şi pierduţi şi-L recunoaştem pe Domnul ca Salvatorul nostru care ne-a mântuit.
Cel ce a fost călăuzit în felul acesta, prin Duhul lui Dumnezeu, nu rămâne în îndoială şi deznădejde, ci iese afară şi se avântă într-o siguranţă absolută a credinţei, conform Cuvântului Scripturii: „Insusi Duhul adevereste impreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu”. Atunci bărbatul nu trebuie s-o mai întrebe pe soţia lui: „Crezi tu că eu sunt credincios?” Nu! Acestea se confirmă pe loc. Atunci avem siguranţa şi absolutul Dumnezeului nostru; nu o lucrare pe care noi ne-o insuflăm, ci pentru că am trecut prin această experienţă.
Deja în Vechiul Testament citim despre Iacov, care s-a luptat cu Dumnezeu; până atunci totul mersese destul de bine, dar atunci a avut loc această luptă, această străpungere, până la revărsatul zorilor. După lupta aceasta aflăm că Iacov, înşelătorul, devenise un luptător cu Dumnezeu, un Israel, un alt om cu un nume nou, cu o cale nouă în faţa sa, cu un drum nou cu Dumnezeu, în credinţă.
Noi toţi, care trebuie să trăim încă aceste evenimente cu Dumnezeu, – şi eu spun asta cu intenţie – noi care trebuie să trăim încă aceste evenimente, vrem să rugăm pe Domnul ca aceste lucruri să se întâmple cu noi cât de curând. De fapt, noi nu putem aştepta toate celelalte lucruri, dacă toate aceste lucruri nu au avut un început corect şi nu s-au desfăşurat apoi după o rânduială biblică, împreună cu Dumnezeu. Altfel ne împingem unii pe alţii încolo şi încoace, apoi fiecare pe sine însuşi, apoi pe Dumnezeu, și nu ajungem la nicio odihnă.
Aici este scris: „Rămâne dar o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu”. Prorocul Isaia spunea: „Cei răi nu au pace”. Noi trebuie să intrăm în această odihnă a lui Dumnezeu. La început pot veni tot felul de viscole, dar pe urmă trebuie să biruim şi să ajungem în această odihnă a lui Dumnezeu.
Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a venit la noi în timpul acesta, prin aceasta recunoaştem că Dumnezeu are drumul Său cu noi. Dacă El nu ne-ar fi vorbit, Cuvântul Lui nu ar avea nimic să ne spună. Atunci ar trebui să vă spun în seara aceasta că Dumnezeu nu s-a ocupat, încă, de noi. Dar întrucât Cuvântul Lui ne-a vorbit… Cui i s-a adresat Cuvântul? Nouă tuturor. Cuvântul nu numai că ne-a vorbit, ci el arde în inimile noastre.
Dacă privim Cuvântul lui Dumnezeu care ni s-a adresat, atunci suntem din nou copleşiţi, de fiecare dată. Această Biblie a devenit o Carte nouă şi vie. Tot ce a fost învăluit în pilde şi de neînţeles, a fost acum descoperit cu claritate. Astfel, glasul Său ne-a vorbit nouă în timpul acesta, şi, prin aceasta, Cuvântul Său. Aici este scris: „…cum zice Duhul Sfânt” – Evrei 3:7. La sfârşitul fiecărei epistole către Biserica respectivă, scrie la fel. La începutul epistolei către Biserică, citim: „Îngerului Bisericii… scrie-i…”, iar la sfârşit este scris de fiecare dată: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!”. Aici este marea deosebire: suntem doar nişte povestitori – imitatori, oameni care repetă doar ce au zis alţii, sau Duhul Sfânt a putut să ne descopere Cuvântul Său în toată claritatea?
În Evrei, capitolul 4:2-3, aflăm că acest Cuvânt nu a găsit credinţă la unii care l-au auzit, astfel ei nu intră în această „odihnă”. Mai întâi, ei au provocat amărăciune, apoi necredinţă, apoi a venit examenul, apoi înfrângerea totală; iar Dumnezeu a trebuit să jure în mânia Lui: „Ei nu vor intra niciodată în odihna Mea”. Pentru poporul lui Dumnezeu există o făgăduinţă: „Rămâne dar o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu”. Să luăm deci bine seama, ca nici unul să nu se pomenească venit prea târziu.
Eu doresc pentru noi toţi o cale şi o rânduire cu totul biblică de la început până la sfârşit, în aşa fel încât Dumnezeu să ne poată vorbi şi să ne copleşească, pentru ca Duhul Lui să ne poată înfrânge în interiorul nostru, ca să lucreze această pocăinţă dumnezeiască şi apoi să pătrundem la siguranţa mântuirii şi a credinţei şi să putem spune: „Totul a devenit nou”.
Voi ştiţi că primul lucru se întâmplă cu omul prin Duhul lui Dumnezeu, iar noi ne întoarcem la Dumnezeu. Cuvântul „pocăinţă” înseamnă „întoarcere la Dumnezeu”, întoarcere de la calea ta şi a mea, de la fiinţa ta şi a mea, de la planurile mele şi ale tale, o întoarcere la Dumnezeu – pocăinţă-întoarcere. În legătură cu această întoarcere la Dumnezeu vine această pocăinţă interioară şi o părere de rău – aceasta este întoarcerea noastră către Dumnezeu. Dacă această întoarcere a noastră către Dumnezeu este primită de El, atunci El intervine şi ne dă siguranța că suntem împăcaţi cu El, că vina noastră a fost acoperită şi că am primit iertarea. În momentul în care această convingere a credinţei se revarsă într-o bucurie adâncă şi mulţumirea noastră se înalţă spre Dumnezeu, atunci nu se întâmplă altceva decât refacerea legăturii noastre cu Dumnezeu, iar Duhul Lui mărturiseşte duhului nostru că suntem ai Lui şi, din clipa respectivă, este prezentă o inimă nouă şi un duh nou; nu numai un lucru trecător, care rămâne undeva, pe drum, ci o pătrundere până la El şi la lucrarea Lui. Atunci răspunde şi El din ceruri prin Duhul Sfânt, care este turnat peste toţi aceia care cred Cuvântul Lui pentru timpul lor.
Vă rog să nu mă puneţi acum la zid, dar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi este scris în prima predică a apostolului Petru, în Fapte 2:38: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu pentru cel credincios. Orice alt răspuns este răspunsul propriu sau al altcuiva. Răspunsul lui Dumnezeu trebuie să fie astăzi acelaşi ca şi acum două mii de ani. Omul care s-a întors la Dumnezeu şi care calcă pe urmele Lui, păşeşte pe calea credinţei şi a ascultării şi se îndreaptă spre botezul în Numele Domnului Isus Histos. Dumnezeu îl vede pe omul acesta care a devenit proprietatea Lui. Omul acesta se află sub un cer deschis, iar Duhul lui Dumnezeu trebuie să fie turnat asupra lui, pentru a mărturisi duhului său: „Tu eşti proprietatea mea!”. Aceasta este pecetea lui Dumnezeu pentru cel devenit credincios.
Dacă este scris că noi am fost pecetluiţi cu Duhul făgăduinţei, atunci să nu ne rezumăm la faptul că acest adevăr că este scris în Efeseni 1 sau 4, ci adevărul acesta să fi devenit o realitate în viaţa noastră. Acest adevăr trebuie să fie scris în viaţa ta şi să fi devenit o realitate vie. La ce ne-ar folosi dacă ne-am vopsi în exterior cu aceste texte, iar noi nu le-am trăit, de fapt, niciodată cu Dumnezeul nostru? Să ştim unde scrie una sau alta, sau citarea unor texte biblice la care am apela, nu ne pot mântui şi nu au mântuit încă pe nimeni. Nu! Noi trebuie să ajungem la această întâlnire cu Dumnezeu. Știm că în trecut s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple, dar aceasta nu schimbă cu nimic adevărul şi anume că în zilele noastre sunt oameni care trăiesc aceleaşi experienţe dumnezeieşti cu Dumnezeu. Cine doreşte o astfel de lucrare? Amin! Aminul din sală a fost slab. Aminul a fost slab.
Este o mare deosebire dacă oamenii au primit doar o ungere şi au mers apoi pe căile lor proprii, sau dacă oamenii au auzit glasul lui Dumnezeu – Cuvântul lui Dumnezeu descoperit prin Duhul Sfânt. Eu nu vorbesc aici unei adunări carismatice, doar noi nu ne-am adunat aici ca să încoronăm Babilonul şi toate învăţăturile lui, ci am venit aici ca oameni care au fost chemaţi afară din Babilon. Noi nu spunem aici ce trebuie să facă cineva sau ce spectacol să ne prezinte cineva – despre aşa ceva nu vorbim. Vorbim aici în calitate de oameni care cred Cuvântul, oameni care au fost chemaţi şi au auzit Cuvântul Lui, care au primit descoperirea prin Duhul şi care trebuie să trăiască aceste experienţe biblice cu Dumnezeu.
Indiferent ce fac toţi ceilalţi – şi fratele Branham spunea foarte clar: „Acesta este timpul în care ei vin din toate denominaţiile pentru a lua untdelemnul Duhului”. Apoi a zis: „Recunoaşteţi că acesta este timpul în care Mirele va veni.” Pentru că este scris: „Atunci când vor merge cele nechibzuite pentru a cere untdelemnul, atunci vine Mirele, iar cei ce au fost pregătiţi, au intrat.”
Ce au avut ele în lămpile lor? Ce au avut ele în vasele lor de ulei? Şi acestea au ajuns până la miezul nopţii. Noi nu dorim senzaţionalul – o mai spun încă o dată clar – noi nu dorim aici un spectacol carismatic sau teatru, ci avem o pretenţie foarte clară la împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu. Avem o dorinţă foarte clară după toate experienţele pe care le-au avut fraţii şi surorile noastre de la început. Numai așa ajunge Biserica din timpul sfârşitului la aceeaşi unitate în Duhul, la aceeaşi credinţă, la acelaşi botez, fie el în apă sau în Duhul. Numai în felul acesta ajungem sub călăuzirea Duhului Sfânt, printr-o orientare clară prin Cuvântul lui Dumnezeu. Numai astfel poate să se facă o unitate duhovnicească între Hristos şi Biserică.
În Evrei 4:3 citim: „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în «odihna», despre care a vorbit El, când a zis: „Am jurat în mânia Mea, că nu vor intra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.”
Eu aş putea să vă citesc şi cuvântul din Neemia, unde spune: „şi Duhul lui Dumnezeu i-a adus la odihnă”. Există o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu, o odihnă ca cea de Sabat, o linişte desăvârşită, în Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Noi posedăm Scriptura şi ştim că trei sunt care mărturisesc: apa, Duhul şi sângele.
Am spus-o aici de repetate ori: acestea trei trebuie să lucreze în toţi credincioşii. O altă cale spre desăvârşire nu există. Pentru noi nu a murit un mesaj şi niciun mesager, ca să ne aflăm mântuirea în acestea, ci pentru noi a murit Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne-a adus mântuirea.
Dar prin faptul că am fost mântuiți, primind viaţă din Dumnezeu, ni s-a făcut legătura cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Mesajul lui Dumnezeu, cu Împărăţia lui Dumnezeu, cu Planul lui Dumnezeu, cu tot ce vine din partea lui Dumnezeu – ne-a fost dăruit, prin har, din partea Lui. Mai întâi are loc experienţa personală cu Dumnezeu, apoi urmează învăţătura şi introducerea în toate tainele lui Dumnezeu. Nu aş vrea să fiu înţeles greşit, dar eu cred sută la sută că toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu din zilele acestea, vor trebui să audă ceea ce a avut de spus Dumnezeu, dacă ei vor să reziste înaintea lui Dumnezeu. O altă cale nu există. Noi nu putem să spunem doar aşa: „Eu am avut o întâlnire cu Dumnezeu. Aleluia! Slavă Domnului!”, sau ceva în felul acesta. Asta nu merge. Eu nu aş vrea cu niciun preţ ca vreunul să creadă că vestirea Cuvântului din timpul nostru nu ar face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Din contră, acest Cuvânt face parte absolută din Împărăţie. Dar eu aş vrea să-l ştiu însă într-o rânduială dumnezeiască.
Dacă există credincioşi în mijlocul nostru care subliniază doar experienţele lor cu Dumnezeu, respingând însă Cuvântul descoperit, cu toate făgăduinţele sale necesare pentru încheierea planului de mântuire şi ei umblă pe căile lor proprii, cu sunete şi trâmbiţe, ei nu vor ajunge la ţintă. Dacă noi am spune acelaşi Cuvânt pe care l-a spus şi Domnul: „Ei nu m-au ascultat, din cauza aceasta sunt dezgustat de ei”… Credeţi că Dumnezeu, numai din cauză că unii nu s-au purtat frumos, nu îi va lua la El? Nu, ci pentru că ei s-au împotrivit lucrării Lui, vorbirii Lui, Cuvântului Său şi voii Sale şi au procedat de parcă El nu ar fi avut nimic de spus şi au umblat pe căile lor proprii. Dumnezeu are calea Lui cu poporul Său. El are Planul Său cu Biserica Sa, iar aleşii din toate epocile au auzit Cuvântul vestit pentru timpul lor, l-au primit şi prin aceasta s-a dovedit că Dumnezeu este adevărat, iar ei au păşit deja înaintea noastră – ei sunt în veşnicie.
Să facem, deci, totul într-un echilibru – mântuirea, Cuvântul, Duhul, botezul, toate învăţăturile, toate experienţele, orice ar fi, până la mesager şi la mesaj, până la desăvârşirea Bisericii Mireasă şi răpirea ei – totul trebuie rânduit biblic şi trăit. Chiar şi aceasta am subliniat-o: teoria despre aceste lucruri nu ajută pe nimeni.
Dar noi putem spune cu conştiinţa curată că Dumnezeu ne-a vorbit. Eu pot să spun că El ne-a vorbit faţă în faţă. Nu am mai văzut, de atunci, nicio perdea. Tu ai mai văzut vreuna? Eu nu am mai văzut perdeaua. Strălucirea slavei lui Dumnezeu ni s-a arătat pe faţa Domnului nostru Isus Hristos. Nu am mai văzut perdeaua. Eu am auzit cuvinte clare ale descoperirii Dumnezeului nostru şi pot să le cred din inimă. Aceasta este confirmarea că noi suntem pe calea cea bună. Dar asta nu exclude faptul că fiecare în parte trebuie să avem această experienţă cu Dumnezeu, ca să ajungem la această legătură personală cu El şi între noi.
Aici mai este scris în versetul 6, din capitolul 4, din Evrei: „Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta, şi pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor”. Ce se întâmplase? Poporul lui Dumnezeu, făgăduinţa, mesajul, totul fusese dat. Apoi a venit amărăciunea, a venit necredinţa, apoi a urmat neascultarea, iar Dumnezeu a procedat cu poporul Lui mai rău decât cu toate popoarele din afară, pe care nu le-a iubit niciodată, pe care nu le-a chemat afară şi pe care nu le-a călăuzit afară, pentru că a văzut că toate străduinţele Sale de dragoste şi tot ce a făcut El, n-a fost băgat în seamă de ei. El a văzut că ei rătăcesc în tot timpul în inima lor. Dacă inima unui om nu a fost înnoită, se va rătăci. Aceasta este călătoria inimii împietrite a omului. În inima aceasta poţi băga orice, numai Cuvântul lui Dumnezeu nu.
Noi avem nevoie de o inimă nouă, o inimă de carne, care simte cu alţii. Dacă ascult în timpul nostru cu urechi deschise şi privesc cu ochii deschişi, atunci văd cu adevărat două linii printre copiii lui Dumnezeu. Unii posedă o inimă moale, o inimă pe care o poţi numi nouă, iar ceilalţi au o inimă de piatră. Ei vorbesc despre har, însă în spate ascund toiagul legii şi pot lovi în orice moment. O inimă înnoită de Dumnezeu simte cu alţii, aşa cum a simţit Domnul cu alţii. Aceluia îi va părea rău pentru poporul care se pierde şi va simţi din interiorul lui pentru alţii. Dacă aceasta nu există, atunci inima mai este de piatră, este închisă. În cazul acesta, înseamnă că noi am primit lucrurile doar în mintea noastră, iar inima a rămas goală.
O, Doamne, creează în mine o inimă nouă şi curată, o inimă spre slava Numelui Tău! Aşa cum a spus cineva: „Eu aş vrea să fiu după inima lui Dumnezeu”. Voi ştiţi că noi avem câteodată dorinţe, dar aici nu este vorba doar de dorinţe, ci ca Dumnezeu să ne dăruiască har şi să lucreze în mijlocul nostru aşa de puternic, încât la fiecare să se vadă aceste trăiri cu Dumnezeu şi să păşim cu toţii în cadenţă într-o dragoste dumnezeiască, încât nimeni să nu mai predice despre dragoste, ci toţi să observe cum ne iubim.
Prin aceasta va cunoaște lumea că suntem ucenicii lui Dumnezeu. Dacă această dragoste dumnezeiască a fost turnată în inima noastră prin Duhul Sfânt, atunci puteţi să iubiţi chiar şi pe oamenii care vi se împotrivesc, ca duşmani. Noi nu avem duşmani, aceasta o ştiţi. Eu nu am niciun duşman şi nu duşmănesc pe nimeni, dar mulţi mă privesc pe mine ca duşman. Aceasta n-o putem schimba. Întotdeauna este important ce fel de rol joacă unul sau celălalt, sau unde stă unul sau celălalt.
Domnul Isus, care era dragostea descoperită a lui Dumnezeu, a fost urât, lovit, chinuit. El a îngăduit ca multe lucruri să treacă peste El, dar a putut să strige de pe cruce: „Tată, iartă-i, căci ei nu ştiu ce fac!”. Indiferent ce ţi-ar face oamenii, dacă inima ta a fost înnoită şi a fost umplută cu dragostea lui Dumnezeu, atunci vezi cu ochi dumnezeieşti, atunci auzi cu urechi dumnezeieşti, atunci primeşti totul cu inima Domnului Isus Hristos, care a devenit Domnul şi Răscumpărătorul tău. Tu nu poţi fi supărat pe nimeni; simţi doar o durere pentru ei şi în inima ta nu se poate naşte nicio amărăciune.
Eu am o rugăminte insistentă către toţi, pentru că ştiu cu siguranţă că unul nu-l iubeşte pe altul, celălalt pe altcineva şi aceasta se numeşte încă gândire omenească-firească. Astfel nu putem fi pe placul lui Dumnezeu. Unul susţine un lucru, altul o altă lucrare – toate astea sunt călăuziri şi gânduri omeneşti-fireşti. Cu aşa ceva nu putem ajuta pe nici un om. Puneţi-vă de partea lui Dumnezeu şi dacă toţi oamenii se vor pune de partea lui Dumnezeu, atunci totul va fi bine. Dacă unul se pune de-o parte, celălalt de alta, atunci avem deja două părţi şi cum vor continua lucrurile? Apoi mai există şi alte partide şi cum vor continua, apoi, lucrurile?
Eu spun cu toată convingerea: sfârşitul Bisericii trebuie să devină ca începutul ei. La începutul Bisericii, Satana încă nu-şi pusese piciorul în prag. El nu avea, încă, nicio influenţă. Atunci a fost doar dragoste dumnezeiască şi unitatea Duhului – o inimă şi un suflet. Locul unde ei s-au adunat s-a cutremurat, iar Dumnezeu le-a răspuns. Să punem, deci, la o parte orice gândire şi planificare omenească–firească, care nu poate fi în voia lui Dumnezeu şi să spunem: „Doamne, formează gândirea mea după a Ta, dă-mi o inimă ca a Ta, plină de lăstare sfinte, plină de credinţă şi de dragoste”.
O, cum m-aş bucura! Vreau să spun despre toţi, dacă Dumnezeu ne-ar putea binecuvânta cu o astfel de cercetare, încât fiecare din noi să poată trăi experienţa sa personală cu Dumnezeu, apoi nu vom mai propune: „Hai să ne rugăm puţin!”, nu ne vom mai îndemna: „Să mulţumim Domnului!”, ci atunci fiecare se simte ca acasă. Cel ce va trebui să plângă, va plânge. Cine vrea să mulţumească, poate mulţumi; orice am face, niciunul nu se va simți deranjat şi niciunul nu-l va deranja pe altul, ci toţi vor căuta faţa lui Dumnezeu, sub sângele Mielului şi vor păşi spre tronul de har, pentru ajutor la timpul potrivit.
Astăzi noi auzim Mesajul divin, îl primim şi îl credem, fiind pregătiţi cu ajutorul lui Dumnezeu, să-L urmăm pe Domnul până la sfârşit. Fie ca El să ne dăruiască har ca să-L putem întâlni, să-L aflăm aşa cum trebuie şi să ne dăruiască tot ce este necesar. Eu mă simt îndemnat s-o mai spun odată, ca să nu ne lipsească aceasta în ziua venirii Domnului, ca să aflăm că cineva s-a pomenit venit prea târziu. Dacă necredincioşii, care nu poartă această speranţă vie în ei, rămân atunci în urmă, nu vor fi dezamăgiţi, pentru că ei nu au aşteptat nimic. Dar dacă noi, cei ce am trăit pentru aceasta, va trebui să rămânem în urmă atunci, eu nu ştiu cum ne vom simţi. Dar nu va rămânea de ruşine niciunul din cei ce se bazează pe Domnul. Fiecare va trebui şi poate să aibă experienţa sa cu Dumnezeu. Dorinţa fratelui Branham era ca fiecare să facă în Împărăţia lui Dumnezeu tot ce va putea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Eu sper ca aceste lucruri să nu treacă pe lângă noi. Cuvântul s-a adresat multora – eu sper că nouă ni s-a adresat şi nu altora. Fiecare l-a auzit personal. Chiar şi aceasta a fost subliniat: fiecare trebuie să-şi găsească locul său în casa Domnului şi să-l ocupe. Noi am primit Cuvântul Domnului de foarte multe ori, am primit învăţătura în măsură bogată, deci fie ca Domnul să reuşească şi să ne scufunde în botezul dragostei, să ne scufunde cu adevărat în dragostea lui Dumnezeu, pentru ca tot ce este lucrat de Duhul Sfânt să fie împachetat în dragostea divină.
Cunoaşteţi cu toţii locul din 1 Corinteni 13. De câte ori nu s-a citit de aici, de câte ori nu s-a predicat de aici: „Dacă aş cunoaşte toate tainele şi aş avea toate darurile, dar nu aş avea dragoste dumnezeiască, nu sunt nimic”. Poţi aduce jertfe sau să-ţi arzi trupul, iar ceea ce rămâne este cenuşă, nu altceva. Dacă dragostea lui Dumnezeu nu este cu adevărat în noi – şi de asta depinde mult, noi nu trebuie doar să pretindem aceasta. Tot aşa se întâmplă şi cu vestirea. Fiecare poate pretinde că ar poseda adevărul şi că ar fi în adevăr, că ar crede corect, că ar fi într-o cunoştinţă corectă şi că ar învăţa conform adevărului, dar stau lucrurile aşa, în realitate? Pretenţia şi realitatea corespund una cu alta? Exact aşa se întâmplă cu dragostea lui Dumnezeu. Cineva poate să spună de o sută de ori: „Eu am dragostea lui Dumnezeu în inima mea”, şi dacă nu este aşa, atunci ce va fi? Deci, să ne cercetăm fiecare în parte şi să venim în faţa lui Dumnezeu aşa cum suntem.
De ce are nevoie Biserica după această lecţie? Ea are nevoie de această rânduială prin dragostea lui Dumnezeu şi turnarea dragostei prin Duhul Sfânt. Aşa cum au fost subliniate înainte darurile Duhului, prin botezul cu Duhul Sfânt – ele își mai au, astăzi, locul lor – dar nu mai au prioritatea aceea pe care au avut-o la începutul secolului şi după aceea. Noi observăm acum cum Duhul lui Dumnezeu ne împinge cu putere înapoi la Cuvânt; toate celelalte au fost „în parte”, deşi au fost folositoare şi au adus binecuvântare. Dar voia desăvârşită a lui Dumnezeu este descoperită în Cuvânt, iar Dumnezeu ne-a adus prin har înapoi la Cuvânt, pentru ca lucrurile parţiale să se reverse în cele desăvârşite.
Vrem să mulţumim Domnului pentru aceasta şi rămânem deschişi pentru ceea ce El vrea să mai facă şi să lucreze. Aşa vedem noi totul, acum, în dezvoltarea aceasta spirituală. Trebuie să ajungem până acolo, încât Biserica să posede la sfârşit acest Cuvânt vorbit, ca să vorbească în Numele Domnului şi apoi să se împlinească. Atunci nu vor mai fi doar prorocii, cum s-a întâmplat prin darurile Duhului (însă şi pentru acestea mulţumim lui Dumnezeu). De câte ori nu ne-au fost prevestite lucruri pe care le mai aşteptăm şi azi. Noi dorim ca prorocia să se reverse în împlinire. Dorim să vedem făgăduinţa în împlinirea ei şi abia atunci vom deveni cu adevărat bucuroşi în adâncul inimii noastre. Posomorârea nu ne ajută cu nimic. Noi vrem să-L credem pe Dumnezeu şi să ne încredem în El. El nu a făcut încă nicio greşeală şi nici nu va face vreuna. El nu a întârziat în împlinirea făgăduinţelor, ci va face totul la timpul potrivit.
Putem noi să credem cu toţii că Dumnezeu ne va aduce într-o stare corectă, chiar dacă trăim în mijlocul unei generații stricate? El își va încheia lucrarea prin har, pentru că El a început-o. Lăudat şi binecuvântat să fie Numele Său! Putem spune că nouă ni s-a descoperit taina voii Sale. Noi nu am fost învăţaţi de către oameni, ci de Dumnezeu. Pentru aceasta, Îi mulţumim. Să ne ridicăm în picioare şi să mulţumim Domnului!
Tată ceresc, Îţi mulţumim din inimă că ne-ai învrednicit să stăm înaintea ta şi să auzim Cuvântul Tău în zilele acestea, curat şi sfânt, descoperit proaspăt de la tronul Tău. Tu ai făcut Cuvântul Tău viu şi ne-ai descoperit taina voii Tale; Îţi mulţumim pentru aceasta. Tu ai descoperit şi tainele ascunse ale Cuvântului Tău.
Doamne, noi suntem adunaţi înaintea feţei Tale, ruşinaţi pentru că dragostea ta nu s-a putut descoperi încă aşa cum trebuie prin noi. Tată scump, robul tău William Branham și-a amintit de prietena sa, cea cu care fusese prieten în tinereţe şi a fost îndemnat să meargă la spital când aceasta a fost aproape de moarte. Doamne, chiar dacă drumurile lor pământeşti i-au despărţit, totuşi dragostea Ta divină a rămas în picioare. O, Doamne din ceruri, cine poate s-o cuprindă? Cine poate s-o măsoare? Tu ai avut un rob, un proroc, în zilele noastre, prin care ți-ai dovedit dragostea Ta divină.
Chiar şi în domeniul pământesc, o Doamne, Dumnezeu Meu, Tu să ne dăruieşti har, chiar dacă drumurile noastre pământeşti au direcţii diferite, astfel că noi avem o singură rugăminte, ca toţi aceia cu care am fost împreună, să vadă Împărăţia Ta. O, Doamne din ceruri, Îţi mulţumim pentru harul Tău nemăsurat, pentru harul Tău şi bucuria pe care ne-ai dat-o.
Te rugăm să fii cu noi, să nu apară invidie şi egoism în mijlocul nostru, sau ura să nu se răspândească, Doamne – cea care provoacă numai stricăciuni şi alte lucruri rele. Indiferent ce ar veni, păstrează-ne în Cuvântul Tău, în dragostea Ta, o Doamne, să avem experienţa noastră cu Tine ca la Cincizecime. Noi aşteptăm de mult aceasta.
Dorim ca vuietul de sus să vină în mijlocul nostru. Duhul Tău va coborî odată cu putere şi Biserica Ta va sta încă o dată înarmată cu putere. Fiecare își va ocupa locul Său în trupul Domnului, iar Tu vei binecuvânta din nou, astfel încât vom fi o inimă şi un suflet. Îţi mulţumim pentru aceasta şi proslăvim Numele Tău cel sfânt. Toate problemele le aducem înaintea Ta. Tu cunoşti nevoile în faţa cărora stăm fără putere, dar Tu eşti Dumnezeul cel Atotputernic. Dăruieşte-ne credinţa şi inspiraţia Duhului Tău, ca să pronunţăm împlinirea făgăduinţelor Tale, pentru ca ele să devină realitate.
Doamne scump, încă o dată Îţi mulţumim pentru predici şi pentru exemple, pentru Cuvântul Tău sfânt. Îţi mulţumesc şi pentru fraţii şi pentru surorile mele. Doamne, Tu ai fost înălţat; strânge pe toţi copiii Tăi răspândiţi, la Tine şi binecuvântează aşa cum poţi Tu să binecuvântezi din bogăţia harului Tău. Ţie, Dumnezeule Atotputernic, să-Ţi fie aduse laudă şi onoare, slavă şi închinăciune, în veci. Amin!
