Dragi prieteni, vă salut în Numele scump al lui Isus Hristos. Astăzi aş dori să ascultaţi cu toţii predica fratelui Branham intitulată „Când se descoperă dragostea” (06.08.1957 – Edmonton, Alberta). Dumnezeu să vă binecuvânteze în timp ce ascultaţi. Acum, fratele Branham:
Să ne aplecăm o clipă capetele, pentru rugăciune. Tatăl nostru ceresc binecuvântat, în seara aceasta venim la Tine ca şi copii credincioşi ai Tăi, care cred Cuvântul lui Dumnezeu: El ne-a făgăduit în acest Cuvânt, că dacă vom cere ceva în Numele Său, ne va fi dăruit.
Şi inimile noastre se bucură în seara aceasta, pentru că ieri seară noi Te-am văzut nu doar vindecând bolnavii, ci am văzut marea putere lucrătoare a lui Dumnezeu care a schimbat păcătoşii în creştini. Pentru aceasta astăzi a fost bucurie în case. Şi, Tată, Îţi mulţumim pentru acest lucru. Ne rugăm în seara aceasta ca Tu să dublezi numărul lor. Trimite pe fiecare păcătos la altar; vindecă pe toţi bolnavii. Vorbeşte-ne prin Cuvânt, în timp ce noi ne străduim, ca vase smerite ale Tale, să aducem oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul vieţii. Te rugăm să binecuvântezi eforturile noastre plăpânde. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Puteţi lua loc. Avem pe amvon câteva scrisori. Probabil că sunt batiste pentru care să ne rugăm. Eu încerc să mă rog pentru acestea în fiecare seară. De obicei aştept până când simt că ungerea Duhului este în încăpere. Atunci cu siguranţă ne simţim mai în putere să facem lucrul acesta. Aceasta nu este o superstiţie. Dacă ar fi, atunci sfântul Pavel era superstiţios. Pentru că Biblia învaţă acest lucru, iar noi trebuie să facem ceea ce învaţă Biblia. „Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele”. Fapte 19:11-12.
Mulţi oameni ung batistele cu untdelemn. Ce să zic… e bine. Eu sunt pentru orice binecuvântează Dumnezeu. Dar dacă sunteţi atenţi la Scripturi, Pavel n-a uns niciodată basmalele; „peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui”. Şi eu cred că Pavel era foarte fundamental în învăţăturile lui. Cred că lucrul acesta cu basmalele şi şorţurile l-a luat din relatarea despre femeia sunamită care s-a dus la Elisei când i-a murit copilul. Elisei i-a dat Ghehazi toiagul lui şi i-a spus: „Să pui toiagul meu pe faţa copilului”. Pentru că el ştia că tot ce era atins de el era binecuvântat, dacă femeia va crede şi ea acel lucru. De aici cred că trebuie să se fi inspirat Pavel.
Acum, înainte de a deschide Cartea Lui, haideţi să-L rugăm pe Autor să binecuvânteze Cuvântul Său.
Tată, acesta este Cuvântul Tău, şi noi acum îi deschidem paginile; fă-ne să-l înţelegem. Ne rugăm în Numele lui Hristos. Amin.
Tema mea din această seară este „Când Dumnezeu îşi descoperă dragostea”. Şi doresc să citesc un text din sfântul Ioan cap. 3 v. 16, care ar trebui să fie cunoscut de cei mai mici copii din clădire, care merg la Şcoala duminicală. Spune aşa: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.Probabil că este cel mai cunoscut verset din întreaga Biblie. De multe ori i se spune textul de aur al Bibliei. Şi se referă la dragoste. Eu am avut privilegiul să predic Evanghelia în foarte multe locuri păgâne. Şi le-am auzit teoriile, dar încă n-am văzut nimic care să ajungă până la dragostea lui Dumnezeu. Nimeni n-ar putea să explice dragostea aceasta. Poeţii au încercat s-o facă şi n-au reuşit. Predicatorii n-ar putea niciodată s-o explice.
Un poet a scris aşa: „Dacă oceanul ar fi tot numai cerneală / şi cerul un pergament / şi fiecare tulpină de pe pământ ar fi un condei / şi fiecare om ar fi de meserie scriitor / oceanul ar seca dacă s-ar încerca să se scrie dragostea lui Dumnezeu / sau pergamentul n-ar putea să conţină totul chiar dac-ar fi întins pe tot cerul”.
M-am gândit deseori la poetul care a scris următoarele: „De când am văzut prin credinţă şuvoiul din rănile Tale / dragostea răscumpărătoare a fost tema mea / şi va fi până voi muri”.
Şi cred că dacă Biserica universală a lui Dumnezeu are nevoie în seara aceasta de ceva, atunci are nevoie de dragoste. Noi credem de multe ori că avem nevoie de alte lucruri. Toate aceste lucruri, simţirile şi darurile noastre, sunt minunate, şi-I dăm slavă lui Dumnezeu. Dar dacă darurile acelea nu sunt stăpânite de dragoste, atunci nu sunt folositoare.
Dragostea ar trebui să guverneze căminul. Iubirea este forţa cea mai mare care a fost dată omului. Un cămin care nu este disciplinat prin dragoste, nu prea este cămin. Dacă soţul şi soţia nu se iubesc enorm, ei nu au încredere unul în celălalt. Din această cauză cred eu că în loc să ne bazăm credinţa pe vreo simţire (împotriva căreia nu am nimic) sau pe vreun dar (care este în regulă), cum ar fi strigatul, sau vorbirea în limbi, sau alte lucruri prin care credem că avem Duhul Sfânt… Lucrurile acelea sunt bune. Dar dacă am avea mai întâi dragostea şi, după aceea, lucrurile acelea, eu cred că biserica noastră ar înainta mult mai repede, dacă L-am avea mai întâi pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu este iubire.
Dragostea este exprimată prin două cuvinte diferite – are două înţelesuri. În greacă se spune o dată „phileo”; aceasta este dragostea pentru soţia voastră. Iar „agapao” este dragostea divină. Dragostea pentru soţie şi dragostea lui Dumnezeu sunt atât de diferite. Fiţi numai atenţi: dacă un om ţi-ar jigni soţia, dragostea pe care o ai pentru ea, dragostea aceea „phileo” te-ar face să-l omori pe loc. Dar dragostea „agapao” te-ar determina să te rogi pentru sufletul lui. Aceasta ar fi deosebirea.
Sunt două feluri de iubire. Şi sunt aproape sigur că mulţi dintre noi s-au înşelat crezând că au „agapao” şi când colo aveau „phileo”. Dragostea „phileo” este mintală; iubirea „agapao” vine din inimă. Este vorba despre dragostea omenească, afectivă şi dragostea dumnezeiască. Dragostea divină nu pune întrebări. Dragostea omenească se gândeşte (raţionează cu argumente), dar dragostea divină n-o face. Dragostea divină are o încredere desăvârşită. Când iubiţi cu adevărat, aceasta produce credinţă.
În faţa unei adunări ca aceasta, de câteva sute de oameni, poate că cineva ar spune: „Vrei să zici că le citeşti numai un verset scurt din Scriptură?” Dar versetul acela din Scriptură conţine suficient cât să vă trimită în cer sau să vă condamne pentru totdeauna. Şi dacă aş avea putere, n-aş schimba nicidecum lucrul acesta. Dacă mi s-ar da toţi banii din lume, dacă mi s-ar oferi să fiu regele universului şi să domnesc un milion de ani cu o sănătate perfectă, tot n-aş schimba nici un cuvânt din acel verset. Pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se poate schimba niciodată. Indiferent cât de scurt este, este la fel. Are aceeaşi valoare, ca şi întreaga Carte.
Atitudinea voastră faţă de bucăţica aceasta de Scriptură va pecetlui destinaţia voastră veşnică. Şi dacă versetul acesta este atât de valoros, avem suficiente motive să reflectăm puţin în seara aceasta la el. Cu ceva timp în urmă, în Louisville, Kentucky cred, mi s-a spus despre un băiat care a scotocit prin podul casei şi a găsit un mic timbru, de vreun centimetru. Era un timbru foarte vechi. Băiatului i-au venit repede două gânduri: s-a gândit la magazinul de îngheţată şi s-a gândit la un colecţionar de timbre pe care-l ştia foarte bine. A luat micuţul timbru decolorat, pe care erau scrise doar o literă sau două, şi a mers repede la colecţionarul de timbre, şi a spus: „Cât îmi dai pentru acest timbru?” Colecţionarul s-a uitat la acesta cu o lupă, şi şi-a dat seama că era vechi. Băiatul se aştepta să primească cinci cenţi ca să-şi cumpere o îngheţată… Însă colecţionarul i-a oferit un dolar. Oh, băieţaşul a fost foarte emoţionat văzând că a primit un dolar pe acea bucăţică de hârtie. O săptămână mai târziu, colecţionarul a vândut timbrul cu cinci sute de dolari. Ultima dată am auzit despre timbrul acela de un centimetru că valorează un sfert de milion de dolari.
Deci nu contează mărimea lucrurilor; contează ce conţin acestea. La fel este cu acest scurt verset din seara aceasta. Noi suntem învăţaţi că nu este vorba despre lucrurile mari pe care le facem, ci despre acele lucruri mici pe care le lăsăm nefăcute.
Duminica viitoare vom continua să ascultăm această predică, în care fratele Branham relatează unele dintre experienţele lui cu Domnul.
Să ne rugăm:
Dumnezeule scump, Îţi suntem recunoscători astăzi pentru Cuvântul Tău cel sfânt. Tu l-ai făcut o realitate vie pentru noi. L-ai confirmat ca în zilele din vechime. Tu încă eşti un ajutor în vreme de necaz, pentru cei ce se încred în Tine. O, Dumnezeule, fie ca binecuvântarea Ta să se odihnească peste toţi ascultătorii, pentru că mă rog în Numele binecuvântat şi sfânt al lui Isus Hristos. Amin.
