Taina lui Hristos şi a Bisericii Sale

Isus Hristos S-a dat pe Sine odată pentru totdeauna ca jertfă desăvârşită pentru păcate şi pentru omenirea pierdută, pe crucea de la Golgota. Cel mai mare triumf al tuturor timpurilor a fost al Lui: El a luat robia roabă şi a rupt orice lanţ al celor pe care i-a răscumpărat. Apoi S-a înălţat la cer şi S-a întors sub forma Duhului Sfânt pentru a locui şi pentru a Se manifesta în mijlocul alor Săi de-a lungul epocilor, până când El se va întoarce pentru Mireasa Sa curată, îmbrăcată în hainele neprihănirii Lui.

Ce imagine minunată a lui Hristos şi a Bisericii Sale în cuvântul profetic este arătată în cartea Apocalipsei! Ioan L-a văzut umblând în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, ca Fiul omului.  

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici”  (Apocalipsa 1.12-20).

În această viziune profetică, Domnul Isus Hristos este arătat în starea Sa glorificată, păşind, şi vorbind în mijlocul Bisericii Sale. Brâul de aur peste pieptul Lui Îl arată în slujba Lui de judecător. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu”  (1 Petru 4.17).

Ioan nu L-a văzut ca Fiul lui Dumnezeu mântuind pe cei pierduţi şi vindecând bolnavii; el nu L-a văzut aşezând diferite slujbe în Biserica Lui. El nu a vorbit despre daruri duhovniceşti, despre cei 12 apostoli sau cei 70 de ucenici; el L-a văzut pe Domnul Isus Hristos ca Fiul omului, care ţinea cele şapte stele în mâna Sa dreaptă. Cuvântul Lui „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4.12). „Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu.” (Ioan 8.47). „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi”  (Ioan 12.48).

Domnul Isus Hristos Se prezintă celor şapte Biserici ca fiind Acela care împlineşte totul: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1.8) Aceasta este ultima descoperire pentru Biserica Sa. El fusese descris în numeroasele Sale calităţi şi aspecte care ţin de planul de mântuire. El este descoperit aici în deplina lui dumnezeire.

Despre sfeşnicul de aur, Biserica, s-a vorbit deja în Vechiul Testament. Prorocul Zaharia a văzut sfeşnicul cu şapte candele şi mărturiseşte: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur, şi deasupra lui un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului”  (Zaharia 4.2) Untdelemnul din vas era direcţionat prin şapte ţevi şi umplea cele şapte candele. Acelaşi Dumnezeu, acelaşi Duh Sfânt a venit în fiecare din cele şapte epoci ale Bisericii pentru a da adevărata descoperire Bisericii vii.

În timp ce prorocul Moise, era pe munte, Dumnezeul Atotputernic i-a arătat modelul şi felul în care să construiască cortul (Evrei 8.5). Acesta trebuia să fie locul în care să stea Dumnezeul lui Israel, deoarece El restabilise părtăşia cu poporul legământului şi le primea închinarea şi jertfele la altar.

Cortul era împărţit în două secţiuni: „Locul sfânt” şi „Locul prea sfânt”. În prima parte se afla sfeşnicul de aur cu şapte braţe şi masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului (Evrei 9.2). Lui Moise i s-a spus: „Să faci un sfeşnic de aur curat: sfeşnicul acesta să fie făcut de aur bătut: piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui să fie dintr-o bucată.” (Exod 25.31) Aceasta vorbeşte despre înflorirea Bisericii. Întreg sfeşnicul era făcut din aceeaşi bucată de aur. Nimic nu se adăuga şi nimic nu se lua. Ce tablou minunat al Miresei lui Isus Hristos, Domnul! Ea este una cu El, şi făcută din acelaşi material, spălată în sângele Lui, născută din nou şi pecetluită cu Duhul Lui.

Sfeşnicul de aur cu şapte braţe nu este ca acelea pe care le cunoaştem azi – care susţin lumânări – ci susţinea candele umplute cu untdelemn, pe care preoţii le aprindeau şi le curăţau în fiecare zi. Ele trebuiau să ardă neîncetat (Exod 27.20-21). Ele luminau „locul sfânt” pentru cei care intrau să se împărtăşească de la masa Domnului. Candelele de fapt nu aveau lumina lor, ci manifestau şi transmiteau lumina pe care o primeau din vasul cu untdelemn. Aceste şapte candele de pe sfeşnicul de aur reprezintă Biserica Domnului Isus Hristos văzută din punct de vedere profetic, în cele şapte epoci distincte.

Situată pe partea opusă sfeşnicului, era masa pentru pâinile făcute fără aluat şi care erau puse înaintea Domnului (Levitic 24.5-6) un simbol profetic al lui Hristos, Pâinea vieţii pentru fiecare credincios. Aceste pâini erau mâncate de preoţi, iar noi, ca preoţi împărăteşti ai Noului Testament, trebuie să fim părtaşi ai Domnului Isus Hristos, Cuvântul Viu, căci El a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată”  (Ioan 6.35).

Altarul tămâierii era pus în faţa perdelei şi tămâia trebuia arsă pe el în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, în timp ce candelele erau pregătite şi ardeau. Odată pe an, marele preot făcea ispăşire pentru păcat, cu sângele animalului adus ca jertfă pe acest altar (Exod 30.6-10).

Aţi putea întreba: „Ce are asta de-a face cu noi?” Noi trebuie să trăim „în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros», lui Dumnezeu”. Ca şi credincioşi nou testamentari, noi ne aducem rugăciunile înaintea Dumnezeului Atotputernic, ca o jertfă de bun miros. „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!” (Psalm 141:2) „…noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării” (2 Corinteni 2.15).

Despre altarul tămâierii citim în Apocalipsa: „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” – (8.3-4) – nu rugăciunile celor ce pretind că cred, ci rugăciunile sfinţilor, cei ce sunt sfinţiţi prin Cuvânt şi prin Duhul adevărului. „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor”  (Apocalipsa 5.8).

Toate rugăciunile celor ce recunosc cuvântul făgăduit al legământului, urcă la tronul Celui Atotputernic ca un miros plăcut de tămâie. Rugăciunile celor ce cred cu adevărat mesajul adus de mesagerul – stea – solul pământesc al epocii bisericii – sunt duse sus, la tronul lui Dumnezeu, de către îngerul ceresc. Cuvântul descoperit pentru fiecare epocă iese de la tronul lui Dumnezeu, iar rugăciunile sfinţilor Săi care au primit acest Cuvânt se întorc înapoi la tron. „…tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.” (Isaia 55.11).

„…preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în partea dintâi a cortului”  (Evrei 9.6). Dar înainte de a putea sluji, ei trebuiau să se consacre şi să se sfinţească, căci fiecare lucru şi fiecare vas era sfânt, uns şi sfinţit pentru a sluji Domnului: „oricine se va atinge de ele, va fi sfinţit”  (Exod 30.29).

Preoţii erau aduşi la cortul întâlnirii şi trebuiau să-şi spele „mâinile şi picioarele ca să nu moară”  (Exod 30.21). După ce se spălau, ei erau îmbrăcaţi în haine sfinte făcute special pentru ei, după indicaţiile Domnului. Apoi erau unşi.

Ce simbol minunat al Miresei Domnului Isus Hristos! Ea este răscumpărată prin sângele Său sfânt, El a sfinţit-o şi a curăţit-o prin apa Cuvântului „ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5.26-27). Biserica Lui poate să spună: „Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca o mireasă, împodobită cu sculele ei”  (Isaia 61.10). Ea este unsă şi pecetluită cu Duhul Sfânt (2 Corinteni 1.22), „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt”  (1 Petru 2.9). „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin”  (Apocalipsa 1.5-6).

Sfânta sfintelor (locul preasfânt) era separat de partea sfântă de o perdea. „…după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema Locul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor” (Evrei 9.3-5).

Când Isus Hristos, Mielul de jertfă desăvârşit, a murit pe Golgota, sângele Lui a făcut ispăşire pentru păcatele noastre. Perdeaua nu s-a despicat atunci când marele preot aducea jertfele sale, ci când Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcatele poporului: …şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos”, deschizând drumul spre scaunul harului din sfânta sfintelor.

Legea a fost împlinită, şi s-a trecut la har. Chiar faptul că perdeaua a fost ruptă de sus până jos arată că Dumnezeu însuşi a rupt perdeaua care despărţea adunarea de prezenţa sfântă a Celui Atotputernic.

Închinătorul vechi testamentar nu putea să intre după perdea şi să trăiască, dar acum dacă noi nu-L urmăm pe Marele nostru Preot şi Împărat, care a biruit puterile duşmanului şi a intrat în locul preasfânt cu propriul Său sânge, rămânem morţi în păcat şi fărădelegi. Hristos este marele nostru Preot, nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melhisedec, Împăratul Salemului, Prinţul păcii, Domnul slavei (Evrei 7). El este Marele Preot al mărturisirii noastre, care are milă de slăbiciunile noastre (Evrei 4.15).

Dimensiunile locului preasfânt erau egale ca lungime, lăţime şi înălţime, simbolizând desăvârşirea. Aceasta descriere este identică cu cea a Noului Ierusalim – căminul viitor al Miresei lui Hristos. „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. …Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă”  (Apocalipsa 21.9-16). Ce loc minunat a pregătit Mirele pentru Mireasa Lui! Dacă ea a intrat în sfânta sfintelor aici, pe pământ, ea va locui pentru totdeauna cu El, în acest Nou Ierusalim.

Chivotul legământului şi capacul ispăşirii erau aşezate în sfânta sfintelor. Cei doi heruvimi aveau feţele îndreptate spre capacul ispăşirii. Ei erau făcuţi din aceeaşi bucată de aur bătut, ca şi capacul ispăşirii (Exod 37.1-9). Cuvântul era ţinut în chivotul legământului. Domnul privea spre Cuvântul Lui, care este totdeauna înaintea Lui, iar El veghează ca să şi-l împlinească (Ieremia 1.12). Dumnezeu a făcut un legământ în Vechiul Testament, El a făcut unul în Noul Testament. „Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi”.

În chivot se mai găsea şi un vas de aur plin cu mană, arătând că acolo unde se găseşte Cuvântul, se află hrana duhovnicească proaspătă, pentru vremea potrivită. Biruitorul din fiecare epocă a Bisericii se hrăneşte cu mana ascunsă – Cuvântul descoperit. Mana pe care o primeau zilnic copiii lui Israel se strica dacă era ţinută până a doua zi, dar mana ţinută în prezenţa lui Dumnezeu în chivotul legământului, nu se strica niciodată. Noi nu trebuie să luăm ceea ce a rămas de la o epocă a Bisericii şi să aducem aceste rămăşiţe în următoarea. Există un cuvânt făgăduit şi hrană proaspătă de Sus pentru fiecare epocă, pentru cei ce formează preoţia sfântă în Hristos.

Toiagul lui Aaron, care a înfrunzit, era de asemenea în chivot. Dumnezeu însuşi l-a rânduit pe el şi pe fiii lui ca preoţi, şi de aceea El a dat o mărturie supranaturală, făcând ca un băţ uscat să înflorească şi să rodească peste noapte. Biserica Dumnezeului Celui viu este formată dintr-o preoţie înfloritoare, care poartă roadele Duhului Sfânt. Domnul a luat oasele uscate şi a făcut un trup viu care poartă calităţile Sale.

Oriunde era purtat chivotul legământului în Vechiul Testament, oamenii erau binecuvântaţi din belşug. „Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului, în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe”  (2 Samuel 6.15).

În Noul Testament, Ioan a văzut chivotul legământului: „Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare”  (Apocalipsa 11.19). Mare este bucuria în tabăra celor răscumpăraţi, căci Cuvântul de legământ al Dumnezeului Atotputernic s-a întors în aceste zile de pe urmă la ai Săi.

După ce s-a făcut totul conform Cuvântului, stâlpul de foc a venit deasupra cortului întâlnirii şi slava Domnului a umplut cortul şi i-a călăuzit pe copiii lui Israel în călătoria lor spre ţara făgăduită. În acelaşi fel El este cu Mireasa Lui, cu cei ce s-au aliniat la Cuvântul Său, până când vor intra pe porţile de aur.

Sfeşnicul cu şapte braţe de aur reprezintă Biserica Dumnezeului Celui Viu în cuvântul profetic, locuinţa Celui Preaînalt. Cele şapte candele vorbesc despre iluminarea (descoperirea) cuvântului făgăduit al lui Dumnezeu în cele şapte epoci distincte ale Bisericii nou testamentare. Masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului este un simbol profetic al lui Hristos, Pâinea vieţii.

Altarul tămâierii arată în chip profetic că biruitorii care au primit Cuvântul descoperit pentru vremea lor, aduc rugăciunile lor înaintea tronului lui Dumnezeu ca o jertfă de bun miros. Sfinţii din fiecare epocă a Bisericii au biruit prin sângele Mielului „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte”  (Apocalipsa 12.11).

Epoca primei biserici, simbolizată de prima candelă, a fost aprinsă de focul de la altarul lui Dumnezeu, El însuşi aprinzând acest foc în ziua Cincizecimii. Fiecare candelă din epocile următoare şi-a primit lumina de la cea dinainte din acelaşi foc, şi a adus la lumină cuvântul făgăduit. În fiecare perioadă au fost din aceia care au primit şi din aceia care au respins lumina acelui timp.

Un mesaj trimis de Dumnezeu ne va aduce întotdeauna înapoi la Cuvânt, şi Duhul Sfânt ne va călăuzi spre pocăinţă. Dacă noi nu ne pocăim şi nu ne rânduim după Cuvânt, sfeşnicul va fi îndepărtat de la locul lui, lăsându-ne în întuneric duhovnicesc (Apocalipsa 2.5). Lumina adunării este garantată numai atâta timp cât lămpile ard. Oricine va merge împotriva luminii va fi orbit de ea, dar cei ce „umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1.7). Dar „dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul”. A-L urma pe Hristos înseamnă a-L urma pe El în adevărata descoperire pe care a dat-o. El spune: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8.12).

Despre cei ce au văzut împlinirea profeţiei la prima venire a lui Hristos, este scris: „Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina” (Matei 4.16). Apostolul Pavel a fost îndemnat să ne scrie nouă, care trăim în timpul celei de-a doua veniri „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ” (1 Tesaloniceni 5.4).

În zilele lui Moise, tot Egiptul era în întuneric beznă, dar copiii lui Israel aveau lumină în locul unde erau (Exod 10.23). Ei primiseră cuvântul făgăduit pentru timpul lor şi-l acceptaseră pe Moise, prorocul trimis de Dumnezeu şi de aceea ei au avut parte de ceea ce făcea Domnul în acele zile. Acelaşi lucru se repetă acum. Întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele, dar în locul unde stau sfinţii străluceşte lumina Cuvântului descoperit şi făgăduit pentru acest timp.

„Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, si între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” (Apocalipsa 5:6).

Aici vedem pe Mielul cu cele şapte Duhuri, cei şapte ochi, prefigurând cei şapte îngeri-mesageri cărora le este dat să vadă cuvântul făgăduit pentru epoca lor prin descoperire divină. Slujba profetică în Biserică este asemănată cu ochiul din trup, care este alcătuit din mai multe mădulare. „Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, prorocilor, şi v-a acoperit capetele, văzătorilor. De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească, şi-i zici: „Ia citeşte!” El răspunde: „Nu pot, căci este pecetluită!” (Isaia 29.10-11).

Acesta este un limbaj clar. Dacă ochiul din trupul lui Hristos nu vede, toţi sunt în întuneric. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care a trimis o viziune clară – Cuvântul Lui descoperit.

Mulţi au încercat să citească ultima carte a Bibliei, dar nu au fost în stare să-i înţeleagă conţinutul, pentru că era pecetluit. Dar acum, prin intervenţia Dumnezeului Atotputernic, toate aceste taine ascunse au fost descoperite. Aşa a găsit Domnul cu cale, să descopere acum tainele ascunse de-a lungul epocilor, prin slujba unui proroc trimis de Dumnezeu la această ultimă epocă a Bisericii. Sunt ascunse de ochii celor înţelepţi şi învăţaţi şi descoperite pruncilor, cei ce se lasă şi doresc să fie învăţaţi.

Pentru a obţine o imagine completă a lui Hristos şi a Bisericii Sale în cuvântul profetic, noi trebuie să vedem Scriptura în continuitatea ei, cum un subiect se îmbină perfect cu un altul, până când întregul plan de mântuire este desfăşurat înaintea noastră.

Preoţii din Vechiul Testament au recunoscut şi s-au supus rânduielilor. Ei au înţeles că iertarea păcatelor lor se făcea prin ispăşire. Prin ascultarea lor, ei şi-au arătat credincioşia lor faţă de Dumnezeu.

Preoţia împărăţească a Noului Testament îşi arată de asemenea credincioşia şi ascultarea faţă de Dumnezeu prin ţinerea poruncilor din Noul Testament. Noi suntem răscumpăraţi prin sângele Mielului. Păcatele noastre sunt iertate. În Vechiul Testament, poporul ales al lui Dumnezeu ţinea Paştele; în Noul Testament, noi luăm parte la Cina Domnului, vestind moartea Lui până ce El va reveni.

În Vechiul Testament ei erau botezaţi pentru Moise în nor şi mare (1 Corinteni 10.2). În Noul Testament, credincioşii sunt botezaţi în apă în Numele Domnului Isus Hristos, după ce s-au pocăit de păcatele lor şi primesc botezul Duhului Sfânt conform făgăduinţei (Fapte 2.38-39).

În Vechiul Testament, preoţii trebuiau să-şi spele mâinile şi picioarele înainte de a intra în Locul sfânt. În Noul Testament, Isus Hristos a spălat El însuşi picioarele ucenicilor Săi şi a zis: „Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu”  (Ioan 13.5-17).

Aşa cum preoţii erau îmbrăcaţi într-o îmbrăcăminte specială, tot aşa şi Mireasa lui Hristos este îmbrăcată în haina de nuntă: „I s-a dat să se îmbrace cu in subţire strălucitor si curat – inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor”  (Apocalipsa 19.8). Noi nu avem nici un fel de neprihănire personală. El ne-a spălat, ne-a îmbrăcat şi ne-a uns. „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”  (Efeseni 1.13)

Duhul Sfânt făgăduit însoţeşte întotdeauna cuvântul făgăduit şi-i pecetluieşte pe cei care-l cred, în Trupul lui Hristos. Este o mare deosebire între cineva care a fost uns şi cineva care este pecetluit. Mulţi sunt unşi cu Duhul, fac mari lucrări, dar Domnul le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut!” (Matei 7.23), pentru că ei nu au primit Cuvântul Adevărului – cuvântul făgăduinţei – şi de aceea nu au putut fi pecetluiţi cu Duhul Adevărului. Ei acceptă binecuvântările, dar resping Cuvântul descoperit de acelaşi Duh Sfânt.

Mulţi vorbesc despre o slujbă deosebită şi arată spre realizările lor, dar a sosit vremea când toate lucrurile trebuiesc cercetate cu Cuvântul. Un creştin adevărat nu este satisfăcut doar să audă despre relatări ale unor treziri, ci el doreşte să audă Cuvântul lui Dumnezeu, să-i pătrundă adânc în inimă şi să poarte roada duhovnicească. În inima lui este un dor adânc după prezenţa reală a Domnului.

Mulţi predică despre a doua venire a lui Hristos, dar la fel ca evreii pe timpul primei Lui veniri, ei sunt loviţi cu orbire. Similitudinea este copleşitoare. În vremea când Dumnezeu este pe cale să-şi întoarcă din nou faţa spre evrei, iar dispensaţia neamurilor este pe sfârşite, creştinii Îl resping cu adevărat şi-L răstignesc din nou pe Domnul Slavei. Desigur, ei vorbesc încă despre El ca Mântuitorul şi Vindecătorul lor, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul lui David, dar ei Îl resping pe El ca Fiul omului în slujba Sa profetică, Cel care vorbeşte şi umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Dar Dumnezeu a păstrat o rămăşiţă care a recunoscut cuvântul făgăduit pentru timpul nostru. Ei Îl văd pe Hristos şi Biserica Lui în cuvântul profetic.

Dumnezeu să îngăduie ca fiecare să vadă însemnătatea sfeşnicului de aur cu şapte braţe care dă lumină, care reprezintă aceeaşi Biserică în şapte perioade, şi să recunoască pe mesagerii (trimişi) ca acele stele din Mâna Lui cea dreaptă. Slava Domnului, acelaşi Stâlp de Foc veghează deasupra Bisericii Sale, aşa cum a făcut-o cu copiii lui Israel.

Epocile distincte

La vremea când Ioan L-a văzut pe Hristos şi Biserica Lui în viziune, existau deja multe comunităţi locale, cărora Pavel le adresase epistole.

Duhul Sfânt a ales aceste şapte biserici distincte din Asia Mică datorită caracteristicilor lor, tipice pentru epocile Bisericii care aveau să vină. Nu este menţionată nici o biserică evreiască, nici măcar cea din Ierusalim, pentru că mesajele au o semnificaţie profetică şi se ocupă în întregime cu dispensaţia (timpul) neamurilor.

Biblia ne spune că cele şapte stele sunt în mâna dreaptă a lui Isus Hristos, atunci când El este văzut umblând în mijlocul Bisericii Sale. El este suprema Divinitate, slăvit şi iubit în mijlocul alor Săi. Oriunde Îşi trimite El mesagerii Săi, stelele, ei vorbesc cu autoritate. Ei sunt în mâna dreaptă a Stăpânului lor, sub controlul Lui deplin. Ei nu sunt în mâinile unei confesiuni religioase; ei au protestat împotriva religiei organizate.

Deşi perioadele distincte au fost identificate de istorici reputaţi, identificarea celor şapte îngeri-mesageri (care sunt cele şapte stele din mâna dreaptă a Domnului, care au adus mesajul epocii lor) s-a făcut prin slujba profetică a lui William Branham.

Domnul s-a adresat ambelor grupuri din interiorul Bisericii – celor fireşti şi celor duhovniceşti. El a vorbit cuvinte de laudă şi de asemenea, cuvinte de reproş. El a îndreptat mesajele Sale către îngerul din fiecare epocă şi se prezintă pe Sine cu unul din titlurile care definesc divinitatea Sa.

Conform istoriei şi descoperirii divine, epocile Bisericii şi mesagerii lor, sunt după cum urmează:

Biserica din Efes (Apocalipsa 2.1-7). „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”.

Cuvântul Efes înseamnă „a da drumul” şi „a lăsa mai moale”. Această primă epocă a Bisericii este mustrată de Domnul pentru părăsirea dragostei dintâi. Ei au început să alunece de la experienţa originală a Cincizecimii, permiţând duhului nicolait să pătrundă înăuntru. Oamenii au început să formeze o ierarhie, care preluat autoritatea asupra laicilor. Domnul i-a lăudat pe cei aleşi din această epocă pentru că urau faptele nicolaiţilor, care umblau după poziţie şi putere. Cei ce au rămas statornici în învăţăturile originale puteau detecta cu uşurinţă apostolii mincinoşi, căci învăţăturile lor nu corespundeau cu învăţăturile fundamentale ale Bibliei.

Aceasta se aplică şi astăzi. Orice învăţătură care nu se potriveşte perfect cu învăţăturile apostolilor şi prorocilor, este falsă. Pavel era atât de sigur de infailibilitatea învăţăturilor sale, încât el a fost îndemnat să rostească un blestem asupra oricui va îndrăzni să vestească o altă Evanghelie (Galateni 1). Cuvântul vorbit, original, al lui Dumnezeu, este ADEVĂR, şi orice interpretare a acestuia este o rătăcire şi o minciună a diavolului. La început a fost Cuvântul – sămânţa originală. Dar apoi, duşmanul a atras-o pe Eva într-o discuţie în grădina Eden şi a răstălmăcit Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceşti nicolaiţi au căzut în cursa lui, aşa cum a căzut Eva.

Este o mare diferenţă între predicarea Cuvântului – sămânţa originală şi interpretarea lui. Una aduce viaţă duhovnicească, cealaltă aduce moartea. Duşmanul nu neagă întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu. El a venit chiar şi la Domnul Isus cu Cuvântul. Satana foloseşte greşit, interpretează greşit, şi aşează greşit Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

Ca şi Isus, biruitorii rămân cu Cuvântul original şi îl biruiesc pe cel rău prin Cuvântul mărturisirii lor. Făgăduinţa pentru cei din prima epocă era de a avea parte la pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu. Pentru că Eva a ascultat de tâlcuirea şarpelui, ea şi Adam au fost izgoniţi din paradis şi despărţiţi de pomul vieţii. Dar prin Hristos, biruitorii sunt aduşi înapoi la pomul vieţii şi în paradisul lui Dumnezeu.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.

Epoca Bisericii Efes a durat până la anul 170. Conform descoperirii divine date fratelui Branham, apostolul Pavel a fost mesagerul stea din mâna dreaptă a Domnului pentru acea epocă.

Biserica din Smirna (Apocalipsa 2.8-11). „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat”.

Înţelesul cuvântului „Smirna” este „amărăciune”. Cuvântul derivă de la „mir”, un unguent asociat cu moartea. Cei care au crezut tâlcuirile duşmanului – cunoscute ca „faptele nicolaiţilor” – au murit duhovniceşte. Cam în acel timp ei au pus la punct o preoţie care domina pe laici, în ciuda faptului că despre întreaga Biserică nou testamentară se spune că este preoţie sfântă. Toate denominaţiunile au ca model această primă organizaţie religioasă şi sunt inspirate de acelaşi duh. Aparenţa exterioară nu schimbă acest fapt. Conform Cuvântului lui Dumnezeu, prima este mama, iar celelalte sunt fiice (Apocalipsa 17).

Aleşii lui Dumnezeu nu au acceptat învăţăturile false, şi de aceea au trebuit să treacă prin persecuţii îngrozitoare. Lor li s-a spus să fie credincioşi până la moarte, urmând apoi să primească cununa vieţii. A doua moarte nu-i va putea vătăma nicidecum.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.

Această epocă a Bisericii a durat până la anul 312. Mulţi bărbaţi au fost folosiţi în slujbă în timpul acestei perioade, dar Ireneu a fost cel ales de Dumnezeu – mesagerul stea din mâna dreaptă a Domnului. El a ţinut cu fermitate de învăţăturile apostolilor şi a predicat Evanghelia în întregime. Slujba lui a fost legitimată de Cel Atotputernic cu semnele care-l urmau.

Biserica din Pergam (Apocalipsa 2.12-17). „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri”.

În timpul acestei epoci, grupul nicolait a devenit o biserică organizată şi s-a unit cu statul. A fost introdusă învăţătura lui Balaam. Balaam a invitat pe copiii lui Israel la o sărbătoare a Moabiţilor, provocând căderea lui Israel. La fel a procedat Constantin organizând Conciliul de la Niceea unde au fost invitate ambele grupuri. Israel a căzut în cursa întinsă de Balaam, deşi ei au fost martori ai slujbei legitimate a prorocului Moise. Acest păcat nu le-a fost iertat niciodată.

În timpul acestei epoci a Bisericii, biserica apostată s-a unit cu statul – păgânismul s-a contopit cu creştinismul. Întreg programul a fost aranjat într-un mod atât de şiret, încât creştinii fireşti au căzut în această capcană.

Chiar şi în acest timp au fost unii bărbaţi destoinici ai lui Dumnezeu care s-au ţinut strâns de Adevăr. Ei i-au întărit pe cei aleşi, care n-au făcut nici un compromis cu biserica apostată şi nici cu statul.

Făgăduinţa pentru biruitor era de a primi mana ascunsă şi o piatră albă cu un nume nou scris pe ea, nume pe care nimeni nu-l ştie în afară de cel ce o primeşte.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.

Această epocă a Bisericii a durat până în anul 606. Conform fratelui Branham, sfântul Martin a fost mesagerul stea din mâna dreaptă a lui Dumnezeu. Dintre toţi marii bărbaţi care au vestit Evanghelia în acel timp, el a fost cel mai aproape de învăţăturile apostolice. Slujba lui puternică a fost însoţită de semne biblice.

Biserica din Tiatira (Apocalipsa 2.18-29). „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”.

Ceea ce a avut începutul în biserica Efes ca „fapte ale nicolaiţilor”, a devenit biserica domnitoare papală a acestei perioade. Biserica a fost împinsă în Epocile întunecoase… Părea că nu a mai rămas nici urmă de creştinism adevărat şi de adevărate învăţături biblice, dar Dumnezeu a avut totuşi o rămăşiţă, călăuzită de Duhul Sfânt conform Cuvântului Lui.

Domnul a comparat acest sistem fals cu Izabela, cea care a introdus idolatria în Israel. Cei din acest sistem fals au încercat să-i înşele pe slujitorii lui Dumnezeu ca să comită curvie duhovnicească. Dar aleşii lui Dumnezeu nu s-au aplecat înaintea acestui sistem făcut de oameni. Chiar şi în timpul acesta extrem de întunecos şi plin de persecuţii, lumina Cuvântului lui Dumnezeu a strălucit pe calea copiilor Săi, care nu au fost înşelaţi. Făgăduinţa pentru biruitori spunea că ei vor primi stăpânirea peste neamuri şi le vor cârmui cu un toiag de fier. „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă”.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.

Această epocă a Bisericii a durat până în 1520. Columba a fost mesagerul stea din mâna dreaptă a Domnului. Slujba lui era bazată pe Cuvântul original al lui Dumnezeu şi confirmată de Cel Atotputernic.

Biserica din Sardes (Apocalipsa 3.1-6). „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele”.

Această epocă ne aduce în timpul Reformei, în care s-a arătat o rază de lumină, după lunga perioadă a Epocilor întunecoase. Dumnezeu, în nemărginita Sa milă, a făcut un nou început prin aducerea înapoi a Cuvântului Lui cel Viu, în mijlocul acelei morţi duhovniceşti. Lumina care a fost aprinsă în acea epocă a crescut treptat, până când deplina descoperire a lui Isus Hristos s-a făcut cunoscută în aceste zile de pe urmă.

Domnul a spus: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”. Această biserică folosea titlurile la fel cum făcea biserica romano-catolică. Ei nu au recunoscut că Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt este Domnul Isus Hristos.

Cei ce au crezut pe mesagerul trimis de Dumnezeu nu şi-au murdărit hainele. Făgăduinţa pentru aleşii din această epocă este: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui”.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.

Această epocă a Bisericii a durat până în 1750. Au fost mulţi bărbaţi curajoşi în acel timp, care au avut partea lor în Reformă, dar conform slujbei puternice pe care a avut-o, mesagerul stea din mâna dreaptă a Domnului a fost Martin Luther, care a ieşit cu mesajul: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”.

Biserica din Filadelfia (Apocalipsa 3.7-13). „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David…”

Această Biserică nu primeşte nici un cuvânt de reproş din partea Domnului. A fost marea epocă misionară, a uşilor deschise şi a dragostei frăţeşti. Cei inspiraţi de Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu au plecat în lumea întreagă. Oamenii nu disputau Cuvântul, ci îl trăiau. O adâncă recunoaştere a păcatului venea peste cei ce ascultau predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. A fost un timp măreţ în istoria Bisericii. Impactul predicării Cuvântului a fost atât de mare, încât chiar şi cei din sinagoga Satanei au trebuit să ia aminte şi să se aplece înaintea Cuvântului.

Credincioşii au primit făgăduinţa de a fi feriţi de ceasul încercării care urma să vină asupra întregului pământ în timpul acestei ultime epoci a Bisericii, când adevărul şi falsul sunt atât de apropiate. Prin harul lui Dumnezeu numai cei aleşi vor fi în stare să deosebească diferenţa dintre original şi imitaţie. 

Biruitorii din această epocă au primit făgăduinţa de a fi făcuţi stâlpi în Templul lui Dumnezeu.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.

Această măreaţă epocă a Bisericii a durat până în 1906. Mesagerul stea din mâna dreaptă a Domnului a fost John Wesley, care a dus mai departe făclia Cuvântului şi care a ieşit cu marea descoperire a sfinţirii.

Biserica din Laodicea (Apocalipsa 3.14-22). „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”.

Starea acestei epoci a Bisericii este cea mai jalnică şi Domnul nu are nici un cuvânt de laudă. Autoînşelarea domină: „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”.  Văzut din afară, ei sunt înzestraţi cu bogăţii lumeşti, dar sunt inconştienţi de faptul că sunt ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi. Cel Ce are ochii ca para focului se uită şi vede adevărata stare a Laodicei.

Desigur, ei încă vorbesc şi cântă despre El, sunt încă angajaţi într-o formă de închinare, dar activităţile lumeşti sunt predominante în mijlocul lor. În loc să-şi facă timp pentru rugăciune înainte şi după adunare, oamenii se gândesc la jocurile şi distracţiile care urmează după serviciul divin. Ei nici măcar nu-şi dau seama că L-au dat afară – El nu mai este în mijlocul lor. „Iată Eu stau la uşă şi bat…”  În general, biserica aplică acest cuvânt celor păcătoşi, dar Dumnezeu îl aplică bisericii. Domnul stă afară, bate la uşă, cerându-ne să-I deschidem uşa.

Printr-o falsă pretenţie, ei dau impresia că Domnul este încă cu ei. În mod intenţionat, ei trec peste situaţia reală din biserică, descrisă de însuşi Domnul Isus în Cuvântul lui Dumnezeu. Acestea sunt cele mai înşelătoare vremuri din câte au existat până acum. Oamenii încearcă să fabrice o atmosferă de trezire. Ei nu vor să admită starea pe care o au de fapt. Dar pentru că ei nu cred Adevărul, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună (2 Tesaloniceni 2.11). Oricine ar fi în cauză, dacă respinge Adevărul, se deschide pentru rătăcire.

Duşmanul, în modul cel mai şiret, a aşezat o cursă în faţa oricărei biserici şi denominaţiuni, în faţa oricărui evanghelist şi predicator. El le asigură până şi succesul, atât timp cât ei nu recunosc mesajul şi mesagerul pentru acest timp. Unii din ei susţin că nu vor intra niciodată în Conciliul Ecumenic Mondial, dar peste ei este acelaşi duh şi ei fac parte din acest sistem fără să-şi dea seama. Fiecare organizaţie creştină provine din acelaşi duh ca şi cea dintâi organizaţie. Oricine respinge mesajul lui Dumnezeu descoperit prin Duhul Sfânt, va primi semnul fiarei.

Tot felul de lucruri sunt declarate a fi o mişcare a Duhului. Falsul este atât de aproape de adevăr, încât numai cei aleşi, care sunt aşezaţi pe fundamentul Cuvântului, vor sesiza diferenţa.

Există o mişcare carismatică, care încearcă să aducă viaţă duhovnicească în acest Conciliu Mondial Bisericesc – care este, conform cuvântului profetic, icoana fiarei. Dar Duhul lui Dumnezeu cheamă: „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi» (2 Corinteni 6.17). Cum Hristos este în afara taberei în această epocă a Bisericii Laodicea, toţi cei aleşi, care aud glasul Lui, ies din toate taberele religioase şi iau poziţie pentru El – Cuvântul – şi poartă ocara Lui. Dar ei au şi făgăduinţa de a avea parte de slava Lui.

Făgăduinţa este: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie…”

Fără îndoială, sunt mulţi bărbaţi de seamă în diferite denominaţiuni, dar cine este cel ales ca mesager stea în generaţia noastră? Criteriul trebuie să fie unul biblic. Noi nu ne putem lua numai după succes, impresii şi personalităţi, ci trebuie să recunoaştem alegerea lui Dumnezeu. Înaintea Dumnezeului Atotputernic poate fi spus fără ezitare, că fratele Branham a fost identificat prin Scriptură şi legitimat ca mesagerul înger  pentru această epocă a Bisericii. Fie ca toţi cei ce au urechi să asculte ce zice Duhul către biserici şi să nu mai fie legaţi de tradiţii, ci să iasă afară, să se separe de orice necredinţă şi să se întoarcă la Cuvântul lui Dumnezeu de la început.

Distribuie această postare.