Provocarea teologiei creștine – porunca botezului

La o poruncă, o însărcinare, este de mare importanţă să asculţi cu atenţie pentru a-l înţelege corect pe cel care a dat însărcinarea. Este esenţial să auzi însărcinarea direct din gura celui care a dat-o — auzind-o de la altcineva, este posibil să se fi adăugat deja gânduri personale. Cuvântul-cheie este, de asemenea, de o mare importanţă. În porunca botezului, însărcinarea este legată direct de „Numele” — căci cei deveniţi credincioşi trebuie botezaţi în acest Nume.

Deoarece botezul trinitar practicat este în legătură cu învăţătura despre aşa-numitele „Persoane divine”, vom prezenta pe scurt acest subiect. În mai multe publicaţii se pune la îndoială nu numai modul în care este practicat botezul în general până astăzi, dar chiar şi porunca botezului formulată trinitar în Matei 28:19. Dr. Karlheinz Deschner scrie: „Isus nu a cunoscut nici o trinitate. Porunca de a boteza în «Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt» pusă în gura «Celui înviat» în Matei, este declarată, de cercetarea critică, în unanimitate, ca fiind o falsificare” (Abermahls krähte der Hahn). Majoritatea covârşitoare a istoricilor bisericii pun această formulare pe seama părinţilor trinitari ai bisericii.

După cum se ştie, evangheliile şi epistolele apostolilor au fost scrise în special în limbile ebraică şi aramaică şi au circulat în adunările locale iudeo-creştine. Prima colectare şi ordonare a acestora ca şi canon al Noului Testament în limba greacă a fost o lucrare a bărbaţilor proveniţi din păgânism, cu concepţii trinitare. Această realitate devine izbitoare atunci când se citeşte cu atenţie. În unele traduceri există chiar şi o adăugare în 1 Ioan cap. 5. În Biblia-Luther (Ediţia 1968) este scris în nota din josul paginii:

„În ediţiile anterioare ale Bibliei, în vers. 7 şi 8, sunt scrise următoarele cuvinte: «Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei una sunt.», care nu se găsesc nici în scrierile greceşti şi nici în traducerea proprie a lui Luther”.

În „Novum Testamentum Graece et Latine” de Nestle este redată într-o notă din josul paginii versiunea originală din Matei 28:19, aşa cum a fost dată de unul din părinţii bisericii, Eusebiu: „En to onomati mou” = „înăuntru, în Numele Meu”. Aceeaşi observaţie este scrisă şi în „Greek New Testament”, Second edition, 1954, London, Bible House. Porunca botezului formulată astfel: „… şi botezaţi-i înăuntru în Numele Meu”, ar fi exclus de la început orice rătăcire, orice tâlcuire ulterioară. Totuşi, Matei 28:19 poate rămâne aşa cum este, căci noi ştim că Tată, Fiu şi Duh Sfânt nu sunt nume, ci denumiri şi că trebuie botezat pe sau în Nume (singular), înăuntru şi anume în Numele de Legământ nou-testamentar în care Dumnezeu s-a descoperit ca Tată, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Acesta este Domnul Isus Hristos. De aceea rămâne adevărat acest lucru: „En to onomati mou” = „înăuntru în Numele Meu”.

La fel, este de neînţeles cum de a fost grecizat Numele Legământului nou-testamentar aşa de important al „Domnului” nostru, Nume în care se găseşte întreaga mântuire, şi anume Iahşua = „Iahveh-Mântuitorul” care a fost schimbat în „Isus”. Cunoştinţa despre însemnătatea adevărată a Numelui s-a pierdut şi anume că „Iahveh” al Vechiului Testament este „Iahşua” al Noului Testament. Noi putem fi recunoscători că Dumnezeu respectă şi recunoaşte Numele în fiecare limbă, pentru că El ştie despre cine vorbim. Pentru Dumnezeu sunt importante numele şi denumirile pentru că prin acestea iese clar în evidenţă despre cine este vorba. În Isaia 7:14 şi 9:6 ni se spune că Fiul care se va naşte va fi numit Emanuel, adică, „Dumnezeu cu noi”. Asupra Celui care urma să se nască şi care este dăruit ca Fiu, se odihneşte domnia. În Numele Lui este inclus totul: Minunat, Sfetnic, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. Dumnezeu a permis această neînţelegere pentru ca El să le-o poată descoperi numai alor Săi.

În botez, cei mântuiţi sunt dedicaţi şi închinaţi Mântuitorului. Mântuitorul are un Nume. Aici este vorba despre Numele care trebuie chemat pentru salvarea sufletului, căci este scris: „Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit” (Fap. 2:21). Cuvântul ebraic „yasha” înseamnă „izbăvire” (Exod 14:30 — Biblia Scofield, pag. 88). În viaţa de credinţă totul se întâmplă în acest Nume: mântuire, vindecare, eliberare, etc. În Numele Lui şi anume în Numele lui Isus (Iaşua), se va pleca orice genunchi şi orice limbă va mărturisi că El este Domnul (Fil. 2). În Numele Lui chiar şi dracii le-au fost supuşi celor şaptezeci de ucenici (Luca 10:17). În porunca misionară, Domnul înviat a spus: „… în Numele Meu vor scoate draci…” (Mar. 16:17). În Numele Lui trebuie să se propovăduiască tuturor neamurilor pocăinţa şi iertarea păcatelor (Luca 24:47). Și la botez este vorba despre singurul Nume, după cum a spus Petru, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fie mântuiţi (Fap. 4, 10-12).

Fiul a venit în Numele Tatălui (Ioan 5:43a) şi El însuşi a împlinit prin botez ceea ce trebuia împlinit (Mat. 3). Cine nu-L primeşte pe El, chemând Numele Lui, îl primeşte pe „celălalt”, cu titlurile lui măreţe, dar care vine întotdeauna în numele lui propriu (Ioan 5:43b). În Ioan 17 este redată rugăciunea Marelui nostru Preot: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume”. (vers. 6), căci aşa a fost prezis în Psalm 22:22: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei, şi Te voi lăuda în mijlocul adunării”. EL s-a rugat: „Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat … EU le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut …” (Ioan 17:11+26) — Nume pe care El l-a primit ca moştenire (Evrei 1:4). Deci, Numele Fiului este Numele Tatălui!

Petru, bărbatul primului ceas, cel căruia Domnul i-a dat cheile Împărăţiei cerului, deci o împuternicire divină atotcuprinzătoare, a deschis taina botezului în ziua întemeierii Bisericii Dumnezeului celui viu, de Rusalii, poruncind: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos …” (Fap. 2:38). Biserica nou-testamentară este legată pentru totdeauna de acest model original.

În creştinismul primar şi imediat după timpul apostolilor, numai cei deveniţi credincioşi erau botezaţi, după cum se poruncise în Marcu 16: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit”. Acesta avea loc printr-o singură scufundare şi doar în Numele Domnului Isus Hristos (Fap. 2:38 — Petru la Ierusalim; Fap. 8:16 — Filip în Samaria; Fap. 19:5 — Pavel în Efes; etc.) Nu s-a făcut nici un botez în formula trinitară, după cum mărturisesc, în unamitate, toate lucrările de istorie ale bisericii. Ioan Botezătorul a predicat pocăinţa poporului şi toţi cei ce se pocăiau de păcatele lor, se lăsau botezaţi în râul Iordan (Mat. 3:1-12). El a făcut-o într-un loc unde era apă multă, aşa se accentuează (Ioan 3:23), adică unde locul era suficient de adânc pentru a-l scufunda pe cel botezat. Pentru aceasta apa trebuia să fie cel puţin până la coapse. Și Mântuitorul s-a lăsat botezat ca exemplu pentru mântuiţii Lui. Despre Filip şi famen se spune în Fapte 8: „…s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen” (vers. 39). Nu este scris nicăieri: „… şi să-i stropiţi sau să-i udaţi pe cei botezaţi”.

Apostolul nu a spus nimic nici despre vreun naş de botez. Este ciudat că stropirea şi udarea au început după introducerea formulei trinitare. Nici măcar o dată în întreaga istorie a bisericii nu au fost stropiţi sau udaţi oamenii la botezul biblic în Numele Domnului Isus Hristos, ci întotdeauna botezul s-a făcut prin scufundare. După cum ar trebui să fie cunoscut, botezul nebiblic a fost introdus abia în epoca creştinării forţate, făcute în Imperiul Roman. Popoarele păgâne nu au devenit creştine prin predicarea Evangheliei, ci au fost făcuţi creştini cu numele, cu ajutorul puterii de stat, prin stropire sau udare în formula trinitară, tineri şi bătrâni, mici şi mari. S-a explicat că prin botez cei botezaţi primeau har. Dar ordinea biblică este aceasta: mai întâi predica, prin care se oferă harul, credinţa şi acceptarea harului şi apoi, confirmarea credinţei şi ascultării, prin botez: „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi…” (Fap. 2:41).

Cel botezat mărturiseşte prin botez că lucrarea harului lui Dumnezeu s-a împlinit în interiorul lui. Mai întâi se trăieşte iertarea păcatelor, neprihănirea prin credinţă şi apoi urmează botezul. Botezul înseamnă legământul unui cuget curat făcut înaintea lui Dumnezeu (1 Pet. 3:21). Nicăieri în Biblie nu scrie că prin botez se capătă iertarea păcatelor sau naşterea din nou. Dumnezeu ne-a dăruit iertarea păcatelor prin moartea lui Hristos ca jertfă pentru păcat, prin sângele Mielului lui Dumnezeu care a purtat păcatele lumii. În botez este confirmată experimentarea anterioară a iertării şi mântuirii.

Nu există nici măcar un caz în Biblie în care să se fi botezat, stropit sau udat în formula trinitară! Pavel nu numai că a botezat corect, dar mărturiseşte că el însuşi a fost botezat astfel: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” (Rom. 6:3). Indiferent dacă Matei 28:19 este în forma originală sau nu — un lucru este sigur: ucenicii au înţeles bine porunca misionară şi au împlinit-o în mod corect. Dacă părinţii bisericii au schimbat cuvintele din textul grecesc: „En to onomati mou” = „Înăuntru în Numele Meu” cu formula „În Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”, atunci au fost amăgiţi şi ispitiţi de duşman şi prin aceasta şi-au atras asupra lor o vină grea, care nu se poate repara niciodată. Ei vor trebui să dea socoteală în „ziua judecăţii” şi vor suferi consecinţele. Dacă ne gândim că învăţătura despre trinitate, pe care ei au preluat-o din păgânism, este în directă legătură cu formula trinitară a botezului, atunci cercetătorii critici ar putea avea dreptate în ceea ce priveşte Matei 28:19. Cu toate acestea, copiii lui Dumnezeu, chiar din Evul Mediu cel mai întunecos şi până în prezent, mai au credinţa adevărată şi lumina asupra botezului original creştin. Biserica lui Isus Hristos a rămas fără întrerupere în învăţătura apostolilor — desigur, nu ca biserică de stat, ci numai ca „turmă mică”, ce a fost prigonită de biserica de stat.

La creştinarea forţată, triburi întregi şi popoare au trebuit să accepte religia creştină prin biserică, dar fără să aibă o experienţă personală cu Hristos. De altfel, stropirea sau botezul copiilor este până astăzi o metodă de constrângere. Un sugar nu poate lua decizii pentru sine. Mulţimea celor ce părăsesc biserica de stat confirmă că respectivii nu sunt de acord cu ceea ce s-a făcut cu ei. Restul rămân ca membri sau ca să aibă parte de o înmormântare corespunzătoare şi să lase în urmă o amintire plăcută. Dar la credinţa adevărată este vorba despre acceptarea personală şi conştientă a Mântuitorului Isus Hristos, singurul în care se găseşte mântuirea sufletului. Numai cine Îl acceptă şi-L primeşte va fi acceptat şi primit de El. Biblia nu cunoaşte nici un „sacrament” în această privinţă. Isus nu a vorbit niciodată despre „sacramentul botezului” sau despre alte practici religioase denumite astfel.

Cei deveniţi credincioşi în urma deciziei personale, se lasă botezaţi printr-o singură scufundare, aşa cum este arătat în porunca misionară, care semnifică îngroparea cu Hristos: „… fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi”. (Col. 2:12-13). Numai cine a murit împreună cu Hristos — cine a renunţat la „eul” personal — se poate lăsa „îngropat” împreună cu El; acest lucru este simbolizat prin scufundarea totală a trupului. Ridicarea din „mormântul de apă” arată că cel botezat a înviat împreună cu Hristos şi trăieşte o viaţă nouă cu El (Rom. 6:4).

Prin botezul în apă cel devenit credincios recunoaşte că a primit credinţa de la Dumnezeu. În botezul Duhului, Dumnezeu recunoaşte că a primit credinţa celui devenit credincios. Biblia cunoaşte numai botezul celor care au ajuns la credinţa în Isus Hristos ca Mântuitor personal prin auzirea unei predici. Credinţa vine prin predică şi predica vine din Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:14-17). Cine argumentează că temnicerul din Fapte cap. 16 a fost botezat împreună cu toată casa lui şi prin aceasta se presupune că acolo erau şi copii, ar trebui să-şi dea seama că înţelegerea unei predici cere o anumită maturitate. Căci este scris: „şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui” (Fap. 16:32). Abia după aceea se spune că el şi toţi ai lui s-au lăsat botezaţi după ce crezuseră (Fap. 16:33). Și aici a venit mai întâi predica din care s-a născut credinţa şi apoi s-a făcut botezul.

Porunca misionară a botezului trebuie înţeleasă şi executată în conformitate cu practica apostolilor din creştinismul primar. Cine repetă porunca botezului ca pe o formulă magică, nu a înţeles deloc despre ce este vorba. Iar cine argumentează că sunt mai importante cuvintele lui Isus decât ale apostolilor, sau chiar mai mult, că există o contrazicere între ele, acela subminează întregul fundament al bisericii nou-testamentare. Fiecare cuvânt din Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veci. La Dumnezeu nu contează nici o argumentaţie, nici o metodă, teză, antiteză sau sinteză — pentru El şi ai Săi este valabil numai Aşa vorbeşte Domnul din Cuvântul Lui. Erorile de învăţătură nu se pot susţine singure; ele trebuie amestecate cu ceva adevăr şi aşa rezultă o minciună care doar seamănă cu adevărul. Astfel unii rămân doar la tema „Botezului”, iar alţii rămân la adevărul şi practica corectă a botezului.

Practica botezului în creştinismul primar este confirmată în multe lucrări de istorie a bisericii, printre care şi în „Katolicka Encyklopedia” a Universităţii din Lublin/Polonia (pag. 354), din al cărei comitet de onoare face parte chiar şi Karol Wojtyla, adică papa Ioan Paul al-II-lea.

Înţelegerea corectă vine atunci când Domnul Cel înviat ne poate vorbi prin Duhul Sfânt, aşa cum a vorbit atunci cu ucenicii Lui despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu (Fap. 1:1-3) şi ne poate arăta împlinirea Scripturilor, ca ucenicilor pe drumul Emausului (Luca 24). Cunoscătorii limbilor ebraică, greacă şi latină au ajuns la concluzii diferite. Deci, cunoştinţa intelectuală şi cunoaşterea limbilor nu este de ajuns; trebuie să fie descoperit de Duhul lui Dumnezeu.

Cum se poate că, în general, se ştie cum s-a făcut botezul pe timpul apostolilor şi totuşi se rămâne în practica nebiblică a acestuia? Cine a greşit? Apostolii care au primit porunca misionară din gura Domnului înviat şi au fost trimişi chiar de El, cu siguranţă n-au greşit! După învierea Sa, El a fost cu ei şi i-a învăţat timp de patruzeci de zile despre toate. Cei care s-au înşelat au fost învăţaţii bisericii care nu L-au cunoscut deloc pe Domnul şi, odată cu ei, toţi aceia ce continuau o tradiţie pe care nici unul nu o poate dovedi biblic. Creştinii fideli Bibliei cred ceea ce a poruncit Domnul înviat şi ceea ce au făcut apostolii trimişi de El. Conform Faptelor apostolilor, Biserica creştină primară este modelul valabil pentru toată perioada de har a bisericii nou-testamentare (Fap. 2:42).

Oamenii şi-au făcut mereu gânduri despre învăţătura trinitară şi despre botezul trinitar. Vrem să acceptăm în continuare ca învăţăturile străine, nebiblice, să fie prezentate ca biblice? Să fie valabil în continuare ceea ce este prezentat ca fiind creştin, dar nu este de la Hristos şi nu are nici o legătură cu El? Are voie să fie numit „apostolic”, ceva despre care apostolii nu au ştiut nimic — de exemplu, aşa-numita „mărturie a credinţei apostolice” sau lucrarea total nebiblică numită „Învăţătura celor doisprezece apostoli”, cunoscută ca „Didahia”? Înaintea lui Dumnezeu este valabil numai ceea ce spune Biblia şi nu ceea ce se hotăreşte în concilii sau prin tot felul de dogme care nu sunt altceva decât legende. Din învăţătura despre cele-trei-persoane a rezultat practica botezului trinitar şi din înţelegerea greşită a poruncii botezului a urmat învăţătura despre persoanele diferite. Ambele sunt străine Bibliei şi practicii apostolilor.

Învăţătura trinitară şi botezul trinitar sunt temelia şi stâlpii care susţin biserica de stat. Vorbind din punct de vedere biblic, aici este vorba despre „Semnul fiarei” — semnul „bisericii-mamă”, semn care este purtat de toate „bisericile-fiice”.

Distribuie această postare.