Provocarea teologiei creștine – considerații asupra doctrinei trinității

Pentru marea majoritate a oamenilor din cadrul creştinismului, învăţătura tradiţională despre „trinitate” este ceva „de la sine înţeles”, ba chiar mai mult: cine nu o recunoaşte, bineînţeles, nu este recunoscut. Pentru evrei, dimpotrivă, aşa ceva este inacceptabil, căci ei pot crede numai ceea ce a spus Dumnezeu şi prorocii Lui. Pentru ei, monoteismul strict, credinţa în Unul, Singurul Dumnezeu, în afara Căruia şi lângă care nu mai există altul, este prima şi cea mai înaltă poruncă pe care nu are voie s-o calce nici unul dintre ei. Învăţătura despre „mai-multe-persoane în dumnezeire” este o încălcare grosolană a primei porunci adresată lor, ieşită din gura lui Dumnezeu. Pentru musulmani, gândul că Dumnezeu, pe care ei Îl numesc Allah, ar avea un fiu în ceruri, reprezintă cea mai înjositoare hulă care există pe pământ. Cea mai importantă mărturie de credinţă din islam sună astfel: „Nu există nici un Dumnezeu în afară de Allah!”

Ceea ce pentru unii este ceva de la sine înţeles, pentru alţii nu este nicidecum aşa! Acceptarea de la sine a tradiţiei există numai în religiile şi confesiunile aferente, din acestea există multe care susţin că ar fi corecte.

Dacă noţiunea nebiblică „trinitate” ar însemna că Dumnezeu s-a descoperit în Noul Testament pentru mântuirea noastră ca Tată în cer, ca Mântuitor în Fiul pe pământ şi prin Duhul Sfânt în cei credincioşi, atunci aceasta s-ar putea tolera. Dar dacă aceasta exprimă faptul că Dumnezeul Cel Veşnic a dat naştere unei a doua şi a treia persoane ale dumnezeirii şi cei trei sunt una în toate, atunci ar trebui să cercetăm şi să întrebăm mai întâi: „Unde scrie aşa ceva în Biblie?” Acestei întrebări trebuie să i se răspundă cu: „Nicăieri!” Apoi vrem să vedem cum, prin cine şi când s-a ajuns la modul acesta de gândire şi la interpretarea aceasta nebiblică. Scrierile pe această temă abundă în „absurdităţi” pe care nu le putem prezenta pe fiecare în parte. Ne este foarte clar că noţiunile şi denumirile nebiblice nu pot avea un conţinut biblic.

Iar când cineva se ocupă în mod critic de această temă, poate desigur, să întrebe dacă reprezentanţii învăţăturii trinitare au, de fapt, vreo imagine despre „un Dumnezeu în trei persoane”.

În catehismul bisericii catolice este scris despre trinitate la pag. 97, §251:

„Pentru a formula dogma trinitară, biserica a trebuit să creeze — o terminologie potrivită — cu ajutorul expresiilor din filozofie — «substanţă», «persoană» sau «ipostază», «relaţie»“…”

Se recunoaşte deci, folosirea unor expresii filozofice îndoielnice, pentru formularea dogmei trinitare. Pavel a avertizat: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia!” (Col. 2:8). Filozofii pot filozofa în domeniul lor după cum le place, dar, vă rog, nu despre Dumnezeu. Ce are a face filozofia cu Dumnezeu?

Unii afirmă că „prima persoană” este „începutul fără început”, celelalte două persoane avându-şi originea lor în El, ş.a.m.d. Trebuie întrebat cu seriozitate: există din veşnicie, în ceruri, un Dumnezeu, „indiferent cum se formulează”, format din trei persoane divine, individuale, care au aceeaşi substanţă? Este într-adevăr posibil aşa ceva?

Există păreri diferite asupra unor puncte din această învăţătură între biserica catolică şi cea ortodoxă, ca de exemplu, dacă Duhul Sfânt ar fi venit la existenţă ca persoană numai de la Tatăl sau de la Tatăl şi de la Fiul. La pagina 96, §247 din catehismul amintit putem citi:

„În crezul de la Constantinopol (381) nu s-a amintit noţiunea «filioque»”. 

„Filioque” este termenul teologic care se referă la problema „purcederii” Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul. Este interesant de văzut plasarea în timp.

„Pe baza unei vechi tradiţii latine şi alexandrine, sf. Papa Leon I a recunoscut-o în mod dogmatic în 447 (aşa de târziu?) înainte ca biserica din Roma să recunoască Crezul din 381 şi înainte de a fi preluat în 451 în Crezul de la Calcedon. Folosirea acestei formulări din Crez a fost admisă treptat în limba latină între sec. al-VIII-lea şi al-XI-lea (deci aprox. o mie de ani după apostoli). Preluarea de către liturghia latină şi introducerea denumirii «filioque» în Crezul de la Niceea-Constantinopol reprezintă şi astăzi un punct de conflict pentru bisericile ortodoxe.”

Ambele versiuni referitoare la originea Duhului Sfânt şi la Dumnezeu în general, sunt concepţii raţionale. Ce legătură are o liturghie latină, un crez, care a fost declarat dogmă în sec. al-V-lea, cu Hristos şi apostolii? Desigur, nimic! Fiecare descoperire a lui Dumnezeu este o realitate şi este mărturisit numai în Cuvânt. Dumnezeu nu s-a explicat pe Sine; El este prea mare pentru priceperea noastră (Iov 36:26). El S-a descoperit şi totuşi le-a rămas ascuns multora.

Ce ne spune însuşi Dumnezeu despre această temă atât de mare şi de importantă, încât este apărată până la moarte de reprezentanţii diferitelor învăţături? Aceasta este întrebarea noastră! Ceea ce spun oamenii despre El este un lucru interpretabil; ceea ce spune El despre Sine păstrează acelaşi sens, indiferent de context şi aceasta vrem să ştim noi. Este El UN Dumnezeu care s-a descoperit în Noul Legământ ca Tată deasupra noastră, ca Fiu printre noi şi ca Duh Sfânt în noi, sau sunt trei persoane diferite care sunt de aceeaşi părere? Ce spune Scriptura? Pentru toţi acei ce cred într-adevăr în Dumnezeu, nu există nici o altă autoritate.

În învăţătura trinitară clasică, care a fost preluată şi pe care au adoptat-o  toate bisericile de stat, naţionale şi multe din cele libere, toate cele trei „persoane” sunt la fel de mari, la fel de atotputernice, la fel de atotştiutoare, la fel de veşnice. Dar unde scrie acest lucru în Biblie? Desigur că nicăieri. Aceste persoane sunt numite: „misterul vieţii interioare a Dumnezeului întreit”, o „teologie” care ne-a fost dată şi descoperită de „Oikonomia” (Catehismul bisericii catolice, pag. 94). Această formulare este contradictorie, pentru ca împărţind atotputernicia în trei, nu mai există acel Unic Atotputernic. Mai trebuie spus că un Atotputernic, — un Veşnic, un Atotştiutor care este şi Atotprezent, este de ajuns. Acest „Unic Veşnic” a vorbit întotdeauna numai despre Sine, nu a purtat niciodată un dialog şi a jurat numai pe Sine, niciodată pe altă persoană, după cum relatează impresionant Sfânta Scriptură. Din multe exemple, amintim doar: Aşa vorbeşte Domnul: „Pe Mine însumi jur…” (Gen. 22:16). „Pe Mine însumi Mă jur…” (Isa. 45:23). „Domnul Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi…” (Amos 6:8). În Evrei 6:13 este confirmat că Dumnezeu vroia să întărească ceva printr-un jurământ, El întotdeauna jură pe Sine însuş. În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, noi auzim cuvintele pătrunzătoare ieşite din gura Lui: „Numai tu ai fost martor la aceste lucruri, ca să cunoşti că numai Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El. … Să ştii dar în ziua aceasta, şi pune-ţi în inimă că numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ, şi că nu este alt Dumnezeu afară de El”. (Deut. 4:35+39).

Istoria confirmă

Cu greu se poate înţelege, dar istoria trăită şi cercetătorii laici dau dreptate Bibliei şi nu interpretărilor teologice.

Multele constatări enumerate mai sus despre tema în discuţie, concordă şi dau dreptate Bibliei. Nimeni nu poate trece uşor pe lângă aceasta. Noi ar trebui să ne întrebăm: ce avem noi, ca creştini, de-a face cu „formarea dumnezeirii” şi ideile care provin din păgânismul antic, în care nu jertfa mântuieşte, ci cunoştinţa? În cultul mithras, unde se învaţă gândirea trinitară, există următoarea teză:

„Într-o a doua creaţie «Tatăl cel mare» a creat duhul viu. «Tatăl cel mare»a trimis un «al treilea mesager» ca să biruiască pe demoni” (Cronica omenirii).

Cine observă multele tablouri ale trinităţii, unul din ele fiind din cartea „Dumnezeirea-cu-trei-capete” de Willibald Kirfel, găseşte multe asemănări cu interpretările trinităţii „creştine”. Lexiconul-Herder, de orientare catolică, este edificator în acest sens. Tablourile reproduse ar trebui să producă un efect de şoc asupra fiecărui om. Noi vedem din evoluţia reală că Dumnezeu nu a căzut numai El însuşi în mâinile oamenilor, prin faptul că a devenit om, ca Emanuel, dar şi Cuvântul Lui a început, din păcate, pe mâinile lor.

Puteți vedea aici o ilustrare a concepțiilor omenești despre dumnezeul trinitar (dați click pe fiecare imagine pentru a o vedea la o scară mai mare):

Luaţi mâinile de pe Dumnezeu! Nu noi Îl formăm pe El, ci EL ne formează pe noi! EL nu este aşa cum ni-L închipuim noi, EL este aşa cum ni s-a prezentat în multitudinea formelor Sale de descoperire!

Nu numai teologii şi istoricii s-au exprimat în privinţa Trinităţii, ci şi alte persoane din domeniul politic. În Germania găsim nume proeminente ca Moses Mendelsohn şi fostul cancelar federal Helmut Schmidt. M. Mendelsohn a scris:

„Eu nu mă încred în nici o mărturie care, după convingerea mea, contrazice adevărul indiscutabil şi irevocabil. După învăţătura Noului Testament (cel puţin aşa cum este explicat în cărţile publice de învăţătură) eu ar trebui să cred:

1) că există o trinitate în fiinţa dumnezeiască,

2) că a avut loc transformarea unei părţi a dumnezeirii în om,

3) suferinţa unei persoane din dumnezeire care s-a deprins din maiestatea divină,

4) pentru satisfacţia şi împăcarea primei persoane din dumnezeire prin suferinţa, moartea şi înjosirea celei de a doua persoane, şi multe altele ca acestea, sau îmi voi pierde mântuirea mea veşnică …

Dacă aş găsi aceste învăţături în Vechiul Testament, atunci ar trebui să resping şi Vechiul Testament şi chiar dacă un făcător de minuni ar învia în faţa ochilor mei toţi morţii care au fost îngropaţi de secole, confirmând această învăţăură, atunci eu aş spune: Făcătorul de minuni a înviat morţii, dar învăţătura lui nu o pot accepta” (H.-J. Gamm, Iudaismul).

Helmut Schmidt a spus într-un interviu:

„Eu cred că Dumnezeu este Domnul istoriei, dar de ce trebuie să fie trinitar, nu mi-a devenit clar”. (Revista ACP 4/1997).

Numai ce este adevărat poate deveni clar. Toate neadevărurile rămân neclare. Dumnezeu îi contrazice aspru, prin cuvântul apostolilor, pe toţi cei ce-L arată ca „trinitar”: „Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu, este unul singur”. (Gal. 3:20). Într-adevăr, nu este scris nici măcar o singură dată în Biblie că El este tri-nitar. Poate aceasta îi şochează pe unii, căci până acum nu au auzit-o niciodată altfel. „Trinitatea” este doar „cuvântul principal”, — „preasfânt” al teologiei. Dar în vocabularul lui Dumnezeu nu apare deloc!

La tema despre dumnezeire suntem conştienţi că păşim pe tărâmul sfânt al descoperirii, acolo unde înţelepciunea omenească nu are acces şi rămâne închisă. Toate „sistemele doctrinare” creştine se referă la Biblie. Bazarea pe Cuvântul lui Dumnezeu este deosebit de importantă, dar dacă aceasta se face cu un anumit scop, scoţându-se textele biblice din ordinea de idei şi plasându-le după concepţia proprie, atunci se poate compara cu ceea ce a făcut duşmanul în grădina Eden cu cele spuse de Dumnezeu.

Cuvintele Domnului: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom…”, au fost prezentate de duşman inversate, la care a adăugat un „nu”: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»!” Duşmanul rămâne întotdeauna la temă, dar niciodată la adevăr. Aceasta ne aminteşte şi de încercarea Satanei de a-L înşela pe Domnul nostru cu texte biblice folosite în mod greşit şi scoase din context. El a venit cu: „Este scris!”, dar Isus l-a întâmpinat cu „De asemenea este scris!” Aici nu este vorba numai despre textele biblice cu care toţi se decorează şi pe care fiecare le prezintă şi le pretinde pentru sine, ci mai ales despre acele texte care sunt trecute cu vederea şi ocolite.

Niciun cuvânt, nicio exprimare din Biblie nu trebuie înlocuită sau scoasă din context. Totul trebuie să rămână acolo unde este şi trebuie să rămână cum este! De exemplu, dacă este scris „Dumnezeu”, nu este permisă înlocuirea cu „Domnul”. Acolo unde este scris „Tată”, trebuie să rămână „Tată” şi nu este permisă înlocuirea cu „Fiul” sau invers. Nu Tatăl a murit, ci Fiul, care este Domnul.

Iar noi nu suntem copiii Domnului sau ai Fiului, ci copiii lui Dumnezeu şi de aceea avem voie să-I spunem lui Dumnezeu „Ava” – „Tată”. Acelaşi lucru este valabil pentru „Fiul omului”, „Fiul lui Dumnezeu”, „Fiul lui David” şi toate celelalte denumiri: unde sunt scrise, acolo îşi au locul. Cine nu respectă aceasta, nu a înţeles că Dumnezeu a ordonat totul în Scriptură şi produce astfel o enormă confuzie.

Tema despre Dumnezeu îl preocupă, mai devreme sau mai târziu, pe fiecare om. Mai ales teologii au încercat să-L explice pe El după înţelepciunea lor. Dar teologii nu sunt proroci şi apologeţii nu sunt apostoli. Ei au încercat să stăpânească litera Cuvântului cu intelectul. Rămâne valabil pentru totdeauna ceea ce a spus Pavel: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Dumnezeu cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (1 Cor. 2:10).

Mărturia lui Dumnezeu

Numai ceea ce spune Dumnezeu însuşi în Cuvântul Său este mărturia Lui. EL s-a descoperit în acesta şi şi-a făcut de cunoscut însuşirile Sale.

Noi trebuie să ne punem întrebarea care atinge inima şi sufletul: crede marea majoritate a creştinătăţii într-un singur Dumnezeu care a fost format şi formulat, dar care nici nu există aşa în realitate? În aer plutesc întrebări pe care nu le putem ocoli multă vreme. Nu interpretări ale Scripturii şi o tradiţie care a început cândva, ci „Sola Scriptura” — numai Scriptura, cu valabilitatea ei veşnic neschimbătoare, trebuie să fie temelia credinţei adevărate. Noi trebuie să mergem pe urmele lui Dumnezeu de la început, şi anume, când El a venit din veşnicie în timp: la începutul începutului. Veşnicia nu are început şi nu va avea nici sfârşit. Timpul a început şi timpul se va încheia. Nimeni nu a putut privi în veşnicie. Tot ceea ce cred oamenii că ştiu este pură speculaţie. Dar Dumnezeu, Cel Veşnic, nu este obiect de speculaţie pentru ştiinţă.

Lui Dumnezeu, Cel care are cel mai mare drept să vorbească în propria problemă, să-I dăm acum posibilitatea să ne răspundă prin Cuvântul Său. Pentru fiecare întrebare biblică există un răspuns biblic. După toate certurile privitoare la învăţătură din decursul întregii istorii a bisericii, trebuie să se cerceteze acum odată pentru totdeauna întreaga argu-mentaţie referitoare la dumnezeire şi să fie clarificată prin Sfânta Scriptură. Temelia neclintită a apostolilor şi prorocilor, aşa cum a fost stabilită în Cuvântul lui Dumnezeu, este singurul dreptar valabil.

Oamenii au deviat de la adevăr încă de la început, aşa cum spune Pavel foarte exact: „Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi …” (Rom. 3:4). Fie îmbrăcat în purpură, în aur sclipitor şi în haine scumpe, fie ca un cerşetor: fiecare om, fără excepţie, care a fost născut în această lume mincinoasă — este încă un mincinos dacă nu spune exact ceea ce a spus Dumnezeu.

De-abia din momentul în care Cel Veşnic s-a făcut cunoscut putem să-L urmăm în descoperirile Sale. La „începutul începutului” Îl întâlnim ca Creator, nu ca Tată. În întreg Vechiul Testament El S-a prezentat de 6700 de ori ca „Domnul Dumnezeu”. De-abia în Noul Testament El se întâlneşte cu noi ca Tată prin Fiul. Această realitate este de cea mai mare importanţă, căci doar în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit Dumnezeu şi Tatăl nostru ceresc.

Trebuie, deci, să începem cu Vechiul Testament, care este temelia pentru Noul Testament. Domnul Isus şi apostolii au putut învăţa numai din Vechiul Testament, cel Nou nefiind scris încă. Ei ne-au arătat că s-a împlinit ceea ce a fost făgăduit cu privire la venirea lui Mesia (Luca 24; Fap. 28:23 ş.a.). Dr. Clarence Larkin, un eminent istoric englez, apreciază că în Vechiul Testament sunt 109 de preziceri care s-au împlinit la prima venire a lui Hristos şi din 845 de citate din Vechiul Testament, reluate în Noul Testament, 333 se referă la Hristos. În prezicerile din Vechiul Testament sunt descrise ambele domenii ale Mântuitorului, atât cel divin cât şi cel omenesc.

Noi Îl urmăm pe Dumnezeu în multitudinea descoperirilor Sale (teofanii) de la începutul timpului, în Vechiul Testament, până la descoperirea Lui în Fiul, în Noul Testament şi în final, până la trecerea timpului în veşnicie, când descoperirea Fiului se va revărsa în Dumnezeu, unde îşi are originea: „şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”. (1 Cor. 15:28 ş.a.). Cum a fost singurul Dumnezeu în veşnicie, înainte de venirea Lui în timp, la fel va fi El în veşnicie din nou, în ciuda multiplelor Sale descoperiri. Întreruperea temporară cauzată de căderea omului în păcat a făcut necesare diferitele Sale descoperiri pentru împlinirea planului Său de mântuire.

Pe muntele Sinai au ieşit din gura Celui Atotputernic porunci obligatorii pentru totdeauna, adresate poporului Său: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. …”(Deut. 6:4-9). În Noul Testament este scris: „Isus i-a răspuns: «Cea dintâi este aceasta: ‘Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeu nostru, este un singur Domn’; şi: ‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta.’‘»… Cărturarul I-a zis: «Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El.»” (Mar. 12:29-32).

Sâmburele credinţei pentru Israel constă din patru cuvinte: Adonai Elohenu Adonai Echad = Domnul Elohim Domnul Singur. Exact tradus ar trebuie să fie: Iahveh Elohim, Iahveh Singur. Aceasta este mărturia unitară a lui Dumnezeu şi a prorocilor, mărturie care este în concordanţă cu Vechiul şi Noul Testament. Aşa vorbeşte Domnul: „Voi sunteţi martorii Mei —, zice Domnul, — voi – şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! … că Eu sunt Dumnezeu”. (Isa. 43:10-12). Dumnezeu nu a vorbit niciodată la plural, cu atât mai puţin despre mai multe persoane. Acest lucru nu l-a făcut nici un proroc. O astfel de interpretare izvorăşte din neînţelegeri. Ai Lui nu s-au închinat niciodată lui Dumnezeu la plural!

Pavel scoate în evidenţă realitatea unui singur Dumnezeu, scriind: „… Dumnezeu este unul singur …” (Rom. 3:30). În prezentările sale nu este nimic nesigur; dimpotrivă, el accentuează faptul că Dumnezeu este unul singur şi încheie epistola cu exprimarea: „… a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin”. Apostolul Iuda încheie la fel epistola sa: „… singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci. Amin!” (vers. 25).

Descoperirile lui Dumnezeu

La început a fost Cuvântul, nu interpretarea. Cuvântul „început” îl întâlnim de mai multe ori în Biblie. La început, Dumnezeu a făcut…” (Gen. 1:1). „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale”. (Evrei 1:10; Ps. 102:26). „La început era Cuvântul …” (Ioan 1:1). „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii”. (1 Ioan 1:1 ş.a.). Cuvântul grecesc „Genesis” este binecunoscut ca numele primei cărţi a lui Moise şi înseamnă „început”. Cuvântul ebraic pentru acesta este „Bereschit” şi înseamnă „origine”. În cartea Genezei găsim într-adevăr originea tuturor lucrurilor, originea descoperirilor lui Dumnezeu, originea creaţiei, formarea universului, originea vieţii, ş.a.m.d. Înainte de „început” a fost veşnicia.

În primul verset din Biblie Îl întâlnim pe Dumnezeu ca Creator. În textul ebraic este scris Elohim în loc de Dumnezeu. „La început, Elohim a făcut …” Acest cuvânt este la singular, dar poartă în sine un plural, căci Dumnezeu — Elohim — nu este numai Creator, El este mult mai mult decât atât: Susţinător, Mântuitor, Împărat, Păstor, Mântuitor, Judecător — totul în toate. Elohim este amintit în legătură cu însuşirile Lui principale, aşa cum cu Iahweh sunt scoase în evidenţă atributele deosebite în şi prin care El se face de cunoscut. Prescurtarea El exprimă deja pe Cel Atotputernic, ca de exemplu Emanu-El = „Dumnezeu este cu noi”, la fel prescurtarea Iah, Îl exprimă pe Iahweh, ca în cuvântul Alelu-Iah = „slăviţi-L pe Iahveh”. Astfel Eli-Iah înseamnă „Domnul este Dumnezeu”, Dani-El „Dumnezeu este Judecător”, Isra-El „luptătorul lui Dumnezeu”, Isa-iah „Iahveh este mântuire”, Iedid-Jah „iubitul Domnului”, etc. „Elohim” nu este un nume, ci Îl desemnează pe însuşi Dumnezeu cu toate calităţile Sale. „Iahveh” este Numele de Legământ în şi cu care Dumnezeu S-a făcut de cunoscut în Vechiul Testament.

Domnul Dumnezeu i s-a descoperit lui Avraam ca El Shaddai (Gen. 17:1), ca „Cel ce satisface nevoile”, „Cel ce se îngrijeşte de toate”, după ce s-a întâlnit cu el în Genesa 14:18-20 în persoana împăratului Melhisedec, Împăratul-Preot. Conform Evrei cap. 7, acest Melhisedec este Împăratul păcii, Împăratul Salemului, Împărat al neprihănirii. În Vechiul Testament, Domnul nu devenise încă om, nu se descoperise ca Fiu şi astfel este scris în mod corect despre El că nu avea nici mamă, nici tată şi nici strămoşi. Dumnezeu „Cel Prea înalt” = El Elyon l-a binecuvântat pe Avraam cu cuvintele: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului”. (Gen. 14:19). Apoi Dumnezeu S-a întâlnit cu Avraam ca El Olam = „Dumnezeul Cel Veşnic”. În Isaia 9:5, în legătură cu naşterea Fiului, Dumnezeu este numit El Gibbor = „Dumnezeu tare”.

Teofaniile/descoperirile deosebite ale lui Dumnezeu ca Iahveh — „Domnul”, au avut în vedere la venirea Lui ca om: Iahveh-Jireh = „Domnul poartă de grijă” (Gen. 22:13-14); Iahveh-Rafa = „Domnul vindecă” (Exod 15:26); Iahveh-Nisi = „Domnul, steagul meu” (Exod 17:8-15); Iahveh-Șalom = „Domnul, pacea noastră” (Jud. 6:23-24); Iahveh-Ra-ha = „Domnul, Păstorul meu” (Ps. 23); Iahveh-Zidkenu = „Domnul, neprihănirea noastră” (Ier. 23:6); Iahveh-Sama = „Domnul este prezent” (Ez. 48:35). Dumnezeu S-a descoperit ca „Domnul” pentru a satisface toate nevoile în creaţie şi mântuire, făcându-şi cunoscute atributele prin aceste descoperiri, dar rămânând mereu Acelaşi.

Începând cu Genesa 2:4 găsim combinaţia de cuvinte „Elohim-Iahveh” — Domnul Dumnezeu. Înainte de acest verset, găsim numai exprimarea Elohim de 35 de ori. Nu putem pătrunde acum mai adânc în taina legată de relatarea celor două creaţii. Iahveh este forma vizibilă de manifestare a Dumnezeului celui nevăzut. Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), este nemuritor, nevăzut, singurul Dumnezeu (1 Tim. 1:17), „… singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea…” (1 Tim. 6:16). Ucenicul iubit de Domnul nostru a spus: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu …” (1 Ioan 4:12a). Dar în felul şi forma în care El S-a descoperit, oamenii L-au putut vedea! Adam, Avraam, Moise, Mica, Ezechiel, Daniel şi alţi proroci L-au văzut pe „Domnul Dumnezeu”. În Noul Testament, acelaşi Dumnezeu — Elohim S-a descoperit ca Tată, în formă vizibilă, trupească, în Fiul, care este „Domnul”. „EL, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui …” (Evrei 1:3). Toma a strigat, copleşit, la vederea Celui înviat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28).

La început, Elohim-ul nevăzut a apărut într-o formă vizibilă ca „Iahveh” , ieşind din măreţia şi slava Lui veşnică, din plinătatea originală de lumină şi viaţă. În acest început- originar Cuvântul a fost Logos-ul, „Domnul” din afara plinătăţii veşnice a lui Dumnezeu, astfel era cu Dumnezeu (Ioan 1:1), lucrând ca Creator, ca Cel ce aduce toate lucrurile la existenţă.

„Domnul” este Dumnezeu, nu un altul, ci întotdeauna acelaşi. Duhul lui Dumnezeu se mişca, la facerea lumii pe deasupra adâncurilor ca putere a lui Dumnezeu aducătoare de viaţă (Gen. 1:2). Acelaşi Duh al lui Dumnezeu a venit ca Duh Sfânt în ziua Cincizecimii, ca putere a lui Dumnezeu creatoare de viaţă divină peste Biserica mântuită. Ambele descoperiri ale lui Dumnezeu, cea ca „Domnul” în formă vizibilă şi cea ca Duh al lui Dumnezeu care se mişcă pe deasupra adâncului, nu au fost văzute niciodată ca persoane separate. Dumnezeu este Duh şi Dumnezeu este „Domnul”, şi „Domnul” este Dumnezeu şi „Domnul” este Duhul (2 Cor. 3:17). Numai cui îi este descoperit poate să spună ce spune Scriptura: „Isus este Domnul” şi să mărturisească ce a mărturisit Pavel: „… şi nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul», decât prin Duhul Sfânt”. (1 Cor. 12:3b).

Distribuie această postare.