Evoluţia Bisericii noutestamentare de la început şi până în prezent

Chiar la începutul bisericii nou-testamentare, fiecare învăţătură şi practică era aşa cum o rânduise Dumnezeu. Foarte curând însă, au început devierile şi schimbările. Această evoluţie tragică a atins în următoarele secole o atât de mare măsură, încât nu se mai găsea aproape nimic din ceea ce fusese în creştinismul primar. Noi trebuie să descoperim acum calea originală, care este numită în Biblie „calea îngustă” şi s-o urmăm, altfel vom merge mai departe pe „calea cea lată” şi vom greşi ţinta veşnică.

Ambele, adevărul şi falsul, s-au răspândit neîntrerupt şi au mers în paralel în toate epocile Bisericii. Deja în timpul apostolilor, bărbaţii care nu aveau o însărcinare divină au prezentat părerile lor personale, din care au rezultat mai târziu învăţături străine. Și acum trebuie comparată fiecare învăţătură, fiecare mărturie şi fiecare practică, cu originalul din creştinismul primar şi trebuie adus în concordanţă. Un proroc adevărat, un apostol adevărat, un învăţător pus de Dumnezeu în Biserică (1 Cor. 12:28; Ef. 4:11), trebuie să spună astăzi, exact acelaşi lucru pe care l-au spus prorocii, apostolii şi învăţătorii trimişi de Dumnezeu şi ale căror cuvinte ne-au fost lăsate în Sfânta Scriptură. Din singurul izvor divin poate veni, mereu, numai aceeaşi descoperire şi inspiraţie.

Bărbaţii lui Dumnezeu nu şi-au prezentat niciodată propriile lor cunoştinţe, ci au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu sub călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfânt. Acesta este singurul criteriu aşezat în Scriptură cu care trebuie să se lase măsuraţi toţi vestitorii, indiferent de confesiune. Mulţi vor să facă o slujbă pentru Dumnezeu fără să cunoască voia lui Dumnezeu şi fără să se afle ei înşişi în ea. În toate religiile sunt oameni sinceri. Toţi aceştia îşi sacrifică timpul şi pe ei înşişi, trăind cu toată sinceritatea în conformitate cu convingerile lor. Dar este posibil să fie sincer greşiţi şi, aşa-zişii „părinţi ai bisericii” au avut de gând să facă ceva bun, atunci când şi-au prezentat propriile lor păreri ca învăţături şi au adus în creştinism bagajul lor de idei păgâne. Ei au intenţionat să slujească întregii omeniri şi nu au vrut să-i jignească pe adepţii dumnezeilor păgâni. Dar în felul acesta ei au format o religie păgâno-creştină. Intenţiile lor bune mărturisesc deja despre duhul ecumenic, dar ei nu au fost în voia lui Dumnezeu. Ei înşişi au deviat de la calea lui Dumnezeu, pe care au vrut să-i aducă pe alţii. În măsura în care ei s-au apropiat de tradiţiile diferitelor popoare prin multe compromisuri, în aceeaşi măsură s-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu şi Cuvântul Lui.

La Dumnezeu totul rămâne la fel de la început şi până la sfârşit. EL însuşi, Cuvântul Lui şi lucrarea Lui nu au fost supuse schimbărilor în decursul timpului şi vor rămâne neschimbate în veci. EL este legat de Cuvântul Lui şi toţi care-L cred, la fel, sunt datori să-L asculte. Acei ce au primit Cuvântul Lui, devin părtaşi firii dumnezeieşti şi sunt una cu El prin substanţa divină (2 Pet. 1:3-4).

Nu ne vom adânci mai mult în timpul post-apostolic şi în Evul Mediu, timp în care învăţăturile biblice de la început au dispărut aproape de tot, ci vom trece de la creştinismul primar la Reformă şi vom atinge scurt evoluţia Bisericii noutestamentare de atunci şi până în timpul nostru. După cei o mie de ani de domnie ai bisericii de stat romane, din sec. al-VI-lea până în sec. al-XVI-lea, s-a reuşit străpungerea pentru vestirea liberă a Evangheliei. S-ar putea da multe nume din timpul Reformei, cel mai cunoscut fiind cel al lui Martin Luther. Acesta a recunoscut meritele lui Jan Hus care, încurajat de John Wycliffe, a pregătit apariţia Reformei cu jertfa propriei sale vieţi, fiind ars pe rugul părinţilor Conciliului de la Konstanz. La fel, Zwingli, Calvin, Schwenkfeld şi alţii, au contribuit la împlinirea acestei lucrări.

Prin Reformă, oamenii deveniţi credincioşi au experimentat ce înseamnă cu adevărat harul. A fost primul pas de întoarcere la creştinismul primar şi anume, căpătarea neprihănirii prin credinţă. Oricine are această experienţă este călăuzit de Duhul Sfânt să-i pară rău pentru toate lucrurile din viaţa lui care n-au fost corecte înaintea lui Dumnezeu şi să cheme Numele Domnului. Sfânta Scriptură numeşte aceasta „pocăinţă” și „întoarcere la Dumnezeu”. Aşa se ajunge la siguranţa mântuirii sufletului, prin credinţa în lucrarea de răscumpărare înfăptuită. Oricine crede cu adevărat, acela primeşte pacea cu Dumnezeu prin iertare şi neprihănire (Rom. 1:16-17; Rom. 5; ş.a.) pe baza credinţei (Rom. 5:1).

După trăirea pocăinţei urmează şi alte experienţe. După cum este cunoscut, de la străpungerea Reformei încoace, au avut loc mai multe treziri spirituale prin care cei credincioşi au fost călăuziţi, de fiecare dată, tot mai adânc în Cuvânt. Sub John Wesley şi mulţi alţii care s-au ridicat în aceeaşi perioadă, a izbucnit o nouă trezire, în care s-a pus accentul pe sfinţire şi anume, pe trăirea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum oamenii au ajuns mai înainte la siguranţa iertării păcatelor şi a neprihănirii, la fel s-au rugat cei deveniţi credincioşi în acel timp ca să fie sfinţiţi şi au şi trăit-o. Credinţa a venit întotdeauna din predicarea Cuvântului Evangheliei. Această a doua mişcare de trezire a intrat în istoria Bisericii sub numele de „trezire metodistă”. Aceasta a fost o călăuzire mai departe a credincioşilor într-o viaţă închinată lui Dumnezeu.

Cei care au început să boteze prin scufundare îşi trag începuturile tot din timpul Reformei. Diferitele direcţii de credinţă, ca mişcarea menonită, baptistă, penticostală şi altele, practică din nou botezul prin scufundare al celor deveniţi credincioşi. Cine devenea credincios nu rămânea la neprihănire şi la trăirea sfinţirii, ci urma în ascultare porunca Domnului şi se lăsa botezat prin scufundare. În toate aceste treziri spirituale de la Reformă încoace, Duhul lui Dumnezeu a adus la lumină adevărurile biblice, care fuseseră pierdute. Ţinta era ca Biserica noutestamentară să fie găsită la sfârşitul timpului de har, la revenirea lui Isus Hristos, în aceeaşi stare cum a fost la începutul timpului apostolic. Domnul a făgăduit în Cuvântul Lui că vor veni timpuri de înviorare şi o „ploaie târzie”, astfel ca, înaintea revenirii lui Hristos, să aibă loc o aşezare din nou a tuturor lucrurilor (Fap. 3:19-21; ş.a.).

La scurtă vreme după începutul Bisericii noutestamentare a avut loc, de-a lungul secolelor, o depărtare din ce în ce mai mare de la Cuvânt, fapt care a dus la formarea de tradiţii. De la Reformă încoace s-a întâmplat exact opusul: în fiecare trezire, credincioşii biblici au ieșit din tradiţiile moștenite şi se întorc, pas cu pas, la vestirea originală.

La începutul secolului a izbucnit o puternică lucrare a Duhului care s-a răspândit pe toate continentele. Fiecare ţară are şi în cazul acestei treziri, propria ei istorie. Duhul lui Dumnezeu a lucrat în toată lumea, dar evenimentul din 1906 din Los Angeles, de pe „Azusa Street”, este recunoscut ca „actul de naştere” al mişcării penticostale. Penticostalii trinitari nu amintesc că adunarea de pe „Azusa Street” a fost o biserică „Oneness”, adică un grup care credea într-un „singur” Dumnezeu. Predicatorul Charles F. Parham a fost cel care în anul 1900 a deschis colegiul Bethel în Topeka, Kansas. În anul 1905, el a început cu un seminar biblic în Houston, Texas. La acesta a luat parte şi William J. Seymour, cel care a devenit renumit mai târziu ca şi conducător al bisericii de pe „Azusa Street”, unde a început această lucrare a Duhului, care s-a răspândit, într-adevăr, pe întreg pământul. Mai târziu această mişcare s-a denumit „United Pentecostal Church International” (Biserica Internațională Penticostală Unită).

În Germania — trist dar adevărat — ca în nici o altă ţară pe de faţa pământului — conducătorii spirituali au condamnat mişcarea penticostală. Ei au făcut acest lucru din cauza unor anumite evenimente din Kassel care au fost provocate de aşa-zisele „prorociţe” din Norvegia. Ei au judecat lucruri pe care ei înşişi nu le-au trăit niciodată. În 15 septembrie 1909, a fost semnată aşa numita „Declaraţie de la Berlin”. Numele celor ce au semnat-o sunt scrise acolo. În această declaraţie, mişcarea penticostală şi conducătorii ei sunt acuzaţi de a fi „posedaţi” de cel rău şi este numit „duh penticostal demonic de jos”. Nu au ştiut aceşti bărbaţi că Duhul se mişcă încotro vrea El? La cei ce s-au pronunţat în felul acesta, cu siguranţă, Duhul Sfânt nu a lucrat deloc. Ei au devenit, fără să ştie, victimele propriilor lor argumente şi au hulit împotriva Duhului Sfânt, păcat care nu se iartă (Luca 12:10).

Unii sunt de părere că prin aceasta a fost îndepărtată binecuvântarea lui Dumnezeu de Germania şi blestemul s-a abătut asupra ţării noastre prin cele două războaie mondiale, cu toate consecinţele lor. Berlinul a devenit cartierul general al  nimicitorului care a iniţiat cel mai îngrozitor holocaust din istoria omenirii. În orice caz, cuvântul biblic se potriveşte foarte bine: „Ce samănă omul, aceea va şi secera”. Și pentru conducătorii spirituali care n-au recunoscut ceasul cercetării divine. Este ruşinos că bărbaţi care se ridică şi predică din Biblie, îşi pierd respectul faţă de capitolele din Biblie care se ocupă de lucrarea Duhului Sfânt, pentru că nu vor s-o primească şi atunci emit propriile lor păreri.

În creştinismul primar, oamenii au cercetat Scripturile să vadă dacă lucrurile care se întâmplă sunt corecte sau nu. Aceşti bărbaţi care se încadrau în rândurile pietiştilor, s-au poticnit de propria lor pioşenie. Dacă şi-ar fi comparat slujba lor cu Scriptura, şi-ar fi dat seama că predicarea şi practica lor nu corespunde cu cea a apostolilor şi că Dumnezeu are de dat mult mai mult decât primiseră ei până atunci. Sunt prea mulţi cei ce au înţepenit în formele lor şi au rămas, duhovniceşte, pe loc. Dar Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Acolo unde El lucrează prin Duhul şi Cuvântul Său, cei morţi duhovniceşte sunt treziţi şi prin credinţa în Isus Hristos, sunt aduşi la viaţă.

Imediat după cel de-al doilea război mondial, Dumnezeu a făcut un nou început. EL a folosit un vas ales şi purtător de cuvânt, William M. Branham (1909-1965), care a fost ordinat ca predicator în „Convenţia Baptistă din Sud” din S.U.A. de către dr. Roy Davis, în anul 1933. Aşa cum Pavel a putut să mărturisească despre o chemare dumnezeiască: „Când eram pe drum … deodată …” (Fap. 22:6-21), la fel a putut depune şi el mărturie despre o chemare supranaturală. S-a întâmplat în seara zilei de 7 mai 1946, când lumina supranaturală, ca un reflector puternic, a strălucit în cameră şi, deodată, un vizitator ceresc, a cărui înfăţişare el a putut-o descrie cu exactitate, a apărut în faţa lui şi i-a spus: „Nu te teme! Am fost trimis din prezenţa lui Dumnezeu să îți dau însărcinarea…” El a relatat în diferite ocazii, ca şi Pavel, despre acea experienţă deosebită, ce i s-a spus şi ce însărcinare i s-a dat. După câte ştim, el a fost singurul din generaţia noastră care a primit o astfel de însărcinare şi trimitere cerească, directă.

Istoria noutestamentară de mântuire a început cu lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu pe pământ: un înger a venit la Zaharia şi a anunţat naşterea lui Ioan Botezătorul, un înger a venit la Maria şi a anunţat naşterea lui Isus Hristos. Întreaga oaste cerească a cântat deasupra Betleemului şi un înger a vestit: „… astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”. (Luca 2:11). Ca un fir roşu apare în Noul Testament până la Apocalipsa, deja în primul capitol, trimiterea îngerului la Ioan. Acolo unde Dumnezeu este cu adevărat la lucru, se mai întâmplă şi astăzi lucruri supranaturale — ca atunci la Cincizecime şi după aceea.

Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu să înceapă trezirea pentru mântuire şi vindecare din timpul nostru, prin William Branham. Toţi ceilalţi evanghelişti — Oral Roberts, T.L. Osborn, Tommy Hicks şi alţii — care au devenit cunoscuţi mai târziu în trezirea cu rugăciuni pentru vindecare, s-au ridicat ulterior. Dacă sunt sinceri, ei vor confirma că au primit inspiraţia şi întărirea credinţei într-o adunare a lui W. Branham şi după aceea a început slujba lor. O excepţie este Billy Graham, care a fost ales ca evanghelist de „Convenţia Baptistă din Sud” în 1950, dar care nu a avut o slujbă de vindecare. Mişcările duhovniceşti care există astăzi şi slujbele din mişcarea de vindecare şi de trezire îşi au obârşia în slujba lui William Branham care a început în 1946. Acelaşi lucru este valabil şi pentru „Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline” şi pentru diferitele mişcări charismatice, indiferent cum sunt formate sau transformate.

Din zilele Domnului nostru şi ale apostolilor până în prezent, nu a existat nicio slujbă asemănătoare. După predică, el chema oamenii să se decidă pentru Hristos şi după aceea se ruga pentru bolnavi. El nu ocolea cazurile grele, ci se ruga pentru fiecare om care venea şi credea Cuvântul lui Dumnezeu. El a accentuat adesea cuvintele din Evrei 13:8: „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci” şi din Ioan 14:12: „Adevărat, adevărat, vă spun că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea”. El a crezut ce a spus Domnul şi s-au întâmplat semne şi minuni care pot fi mărturisite de milioane de oameni de pe întreg pământul.

Pe platformă, în adunările mari, unde se strângeau numeroşi oameni, orbii şi-au primit vederea, surzii au auzit, muţii au vorbit, şchiopii au putut merge. Cel mai mare număr de vindecări a avut loc printre cei bolnavi de cancer, căci atunci când a fost chemat şi trimis, i s-a spus lui William Branham că va primi un dar de vindecare de la Dumnezeu şi că nimic nu se va putea împotrivi rugăciunii lui, nici chiar cancerul, dacă va reuşi să-i facă pe oameni să creadă. Ca şi în slujba Domnului nostru Isus Hristos, în generaţia noastră au avut loc semne mari şi minuni. Mereu se putea auzi de pe buzele martorilor oculari: „… căci nimeni nu poate face astfel de semne, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2).

William Branham nu a făcut parte nici din „Confesiunea trinitară”, nici din cea „unitariană”. Slujba lui deosebită a fost, din păcate, defăimată în toată lumea de către conducătorii religioşi, aşa cum s-a întâmplat şi atunci, cu Isus. Și din nou a fost un doctor german, care a scris cel dintâi o carte despre William Branham şi despre alţi evanghelişti care se rugau pentru vindecare şi a spus despre ei că ar veni de la cel rău. Ciudat este faptul că astfel de oameni nu pot oferi decât o avalanşă de teorii. La ei nu se găseşte nici urmă de confirmare divină. Aşa cum învăţaţii mândri şi convinşi de ei înşişi, de pe vremea lui Isus, au atribuit slujba Domnului, lui Belzebul, la fel au făcut-o colegii lor în acest timp.

Toţi evangheliştii, care s-au ridicat de la sfârşitul anilor ’40 până la mijlocul anilor ’60 în trezirile cu rugăciuni pentru vindecare, au cunoştinţe „la prima mână” despre ceea ce a făcut Dumnezeu în acel timp. Ca urmare a predicării Evangheliei depline de către William Branham, cele două mari direcţii penticostale, respectiv „Assemblies of God” (Adunările lui Dumnezeu) şi „United Pentecostal Church” (Biserica Penticpstală Unită), au profitat din plin. În acel timp, cele două direcţii au dorit, fiecare, să-l aibă de partea lor şi au stabilit o zi de întâlnire în care el trebuia să se decidă pentru una dintre ele. Chiar în ziua precedentă întâlnirii, Dumnezeu i-a dat o viziune. El a văzut doi pomi plini de fructe coapte. Pe unul era scris „Trinitate” şi pe celălalt „Unitate”. El s-a văzut, în acea viziune, între cei doi pomi, cu o mână pe unul şi cu alta pe celălalt. El a scuturat ambii pomi cu toată puterea şi iată că toate fructele pomilor au căzut peste el. A relatat această viziune fraţilor, care mai înainte nu doreau să vorbească unii cu ceilalţi. El le-a spus: „Fraţilor, voi vedeţi că Dumnezeu nu-mi permite să mă aşez de partea vreunei partide. EL mă trimite la poporul Său care se află răspândit în cele două tabere penticostale şi peste tot”. Apoi ei şi-au strâns mâinile şi William Branham s-a rugat pentru ei. Rezultatul a fost o cooperare de ani de zile şi prin vestirea Evangheliei a fost strânsă o recoltă bogată de suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Bisericile penticostale au primit cu bucurie mulţimile de oameni veniţi prin slujba lui William Branham, dar pe el însuşi l-au respins datorită învăţăturilor predicate numai pe baza Sfintei Scripturi. Răspunzător pentru defăimarea lui William Branham a fost, în primul rând, David Du Plessis, care a fost în adunările istorice din Africa de Sud din anul 1951, ale lui Branham şi care l-a urmat apoi în Statele Unite, unde a devenit mai târziu cunoscut ca „Mr. Pentecost”, dar prin ceea ce a spus şi a făcut, a dovedit mai mult duh ecumenic decât Duh Sfânt. El a propagat afirmaţia paradoxală: „Branham este un proroc mare şi adevărat, căruia Domnul îi descoperă totul, dar să nu ascultaţi de învăţăturile lui!” Cum se potriveşte una cu cealaltă? Poate ieşi dintr-un izvor şi dulce şi amar, în acelaşi timp? Afirmaţii asemănătoare au făcut Gordon Lindsay, Kenneth Hagin şi alţii. Nu ar fi avut toţi aceştia obligaţia să citească mai întâi Sfânta Scriptură şi să se cerceteze pe ei înşişi? Dar ei au preferat să judece din punctul lor de vedere, lucru care se întâmplă până astăzi.

Nicio influenţă omenească

Trebuie menţionat aici că niciun om nu poate influenţa lucrarea suverană a lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil și în cazul fotografiei cu stâlpul de lumină supranaturală, care nu s-a făcut ca urmare a dorinţei sau influenţei lui William Branham. Cei care au făcut fotografia, Ayers şi Kippermann, erau fotografi de presă şi critici, însă din punct de vedere duhovniceşte, Domnul s-a coborât într-un stâlp de lumină supranatural, ca în timpul lui Moise. Acest fapt s-a petrecut în 24 ianuarie 1950 în Amfiteatrul din Houston, Texas, în prezenţa a circa 8000 de oameni. Mai înainte avusese loc o dezbatere între predicatorul, dr. Best, care susţinea că astăzi nu mai există vindecare divină, minuni şi semne şi predicatorul F. F. Bosworth, care a dovedit contrariul, din Sfânta Scriptură.

Negativul acestei fotografii a fost developat de studioul Douglas din Houston, Texas. Datorită luminii supranaturale care apărea în fotografie, Gordon Lindsay a supus-o examinării lui George J. Lacy, expert autorizat în cercetarea documentelor litigioase. Expertiza lui confirmă că nu a avut loc nicio retuşare şi nicio dublă expunere sau vreun alt fel de contrafacere. Lumina a fost prezentă, altfel camera de luat vederi nu ar fi reţinut-o. Această fotografie a fost expusă la Washington, în Muzeul de Artă, ca singurul document confirmat al unei apariţii supranaturale. Acolo am văzut-o şi eu, personal, în decembrie 1969.

Această lumină supranaturală se cobora întotdeauna când bărbatul lui Dumnezeu începea să se roage pentru bolnavi. Lui îi erau arătate amănunte din viaţa persoanei care stătea în faţa lui, aşa cum s-a întâmplat în slujba Domnului nostru. Sute de predici înregistrate pe bandă stau la dispoziţie ca dovadă. A fost plăcerea Domnului înviat de a fi prezent în Biserica Sa după făgăduinţa Lui şi Să se manifeste în mod vizibil, după aproape două mii de ani, fără nici o umbră de îndoială, chiar şi pentru cei necredincioşi. William Branham a mărturisit că este aceeaşi lumină care i s-a arătat lui Pavel şi din care Domnul i-a vorbit (Fap. 9; 22 şi 26). El a avut aceeaşi slujbă şi aceeaşi confirmare, aceleaşi învăţături despre dumnezeire, botez, cină, etc., ca şi Pavel. Fratele Ewakd Frank, de la Misiunea Liberă din Krefeld, Germania, a urmărit această slujbă timp de 10 ani (1955-1965) şi de aceea nu poate ascunde ceea ce a făcut Dumnezeu în timpul nostru. El este un martor adevărat, care a văzut, a auzit şi a trăit aceste lucruri.

Evangheliştii care l-au stimat în mod deosebit pe Branham şi îl numesc până astăzi „părintele trezirii de vindecare”, nu au înţeles că prin slujba lui, care era în legătură directă cu planul lui Dumnezeu de mântuire, totul trebuia restituit şi adus la starea originală din creştinismul primar. Ei nu au înţeles că nici un prooroc al lui Dumnezeu nu este legitimat doar prin semne şi minuni, ci atunci când el vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a ieşit din gura lui Dumnezeu. Este mare păcat că majoritatea conducătorilor de biserici nu au recunoscut ziua cercetării divine. Lor li se aplică cuvintele pe care le-a spus Domnul atunci, conducătorilor religioşi. EL a vrut să adune pe poporul Său, dar ei L-au împiedicat. Cu adevărat, istoria se repetă! Mulţi evanghelişti ai vindecării şi-au făcut un nume predicând o evanghelie a bunăstării şi au devenit ei înşişi milionari. Dumnezeu să aibă milă: din punct de vedere doctrinar, ei au rămas în aluatul vechi şi în robia babiloniană. Ei nu au recunoscut că Dumnezeu, în dragostea şi credincioşia Lui, a trimis acum, după făgăduinţa Lui, la sfârşitul timpului de har, înainte de a începe „ziua Domnului”, un prooroc adevărat, de talia lui Ilie (Mal. 4,:5; Mat. 17:11; ş.a.).

În încheiere, permiteţi-mi să mai fac o observaţie: în nicio trezire nu au fost mase mari care au urmat ceea ce făcea Dumnezeu, ci întotdeauna  a fost numai o minoritate care a fost gata să meargă înainte, cu Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat la început cu Israelul, la fel s-a întâmplat mai târziu cu toate confesiunile: „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi” (Rom. 11:7). Cum s-a întâmplat cu evreii, la fel este şi cu creştinii: întotdeauna o minoritate este cea care recunoaşte ce face Dumnezeu în timpul ei. Ceea ce a făcut El în trecut, este cunoscut de toţi. Dar cine trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu, va recunoaşte şi va avea parte de ceea ce face El în prezent. Mustrarea Domnului nostru: „Dacă ai fi recunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea!” (Luca 1:42), este valabilă pentru toţi, din toate timpurile. Fiecare trebuie să recunoască lucrarea prezentă a lui Dumnezeu care este în legătură cu Cuvântul făgăduit şi cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Oricine o respinge, va trebui să accepte acuzaţia: „…faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o deosebiţi: vremea aceasta cum de n-o deosebiţi?“ (Luca 12:56).

Nu avem voie să ascundem ceea ce a făcut Dumnezeu. Slujba rânduită şi aşezată de El însuşi în Biserică, trebuie adusă la cunoştinţa tuturor oamenilor, căci s-a petrecut conform Cuvântului făgăduit al lui Dumnezeu. Ca slujitori ai Domnului, trebuie să fim credincioși şi nu putem reţine poporului ceva din ceea ce a făcut Dumnezeu şi care este o binecuvântare pentru el. Nimeni nu ne poate cere să trecem cu dispreţ pe lângă aceasta. Dimpotrivă, noi strigăm: „Daţi toată cinstea lui Dumnezeu! Numai Lui daţi-I dreptate!”, căci Scriptura s-a împlinit sub ochii noştri. Acum este vorba despre mesajul biblic curat dinaintea revenirii lui Hristos — despre Evanghelia veşnic valabilă care este vestită din nou, în toată plinătatea, după 2000 de ani, despre chemarea şi pregătirea Bisericii-Mireasă, despre restituirea şi desăvârşirea duhovnicească deplină.

Un mesager este unul care arată calea, nu este calea însăşi. Mesajul Cuvântului ne arată calea, dar numai Isus Hristos este calea. După aflarea acestor lucruri, fiecare va decide singur pentru sine. Cine le respinge, cel puţin să fie tolerant cu cei ce vor să trăiască după propriile convingeri în credinţă. Nimeni nu are voie, nici măcar un delegat al sectelor, să numească „eretici” pe cei ce s-au îndepărtat de bisericile tradiţionale şi de învăţăturile lor. De acum încolo fiecare ştie ce înseamnă „erezie”: orice învăţătură care nu este în concordanţă cu Sfânta Scriptură și care, implicit, duce în rătăcire. Toate confesiunile religioase sunt pline de asemenea învăţături.

Dumnezeu care, începând cu Reforma, a trecut suveran peste toate graniţele religioase şi politice, să dăruiască prin Duhul Său străpungerea finală spre creştinismul de la început.

Cu adevărat, noi ne aflăm acum în perioada de trecere spre ultima trezire biblică. Este important să nu pierdem acum legătura cu ea. Căci „cel ce vine prea târziu, va fi pedepsit de viaţa însăşi”. În acest caz, neglijenţa poate fi fatală şi nu se mai poate îndrepta după aceea, trebuind să se sufere consecinţele în veşnicie. Cine îndrăzneşte să rişte? O, Dumnezeule, ai milă de noi toţi şi arată-ne calea Ta. Amin!

Distribuie această postare.