Dreptul și binecuvântarea întâilor născuți

Dragi fraţi şi surori, vă salut în Numele Domnului Isus Hristos. Astăzi dorim să ne adâncim în studiul epistolei către Evrei 12:22,23: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor…”

La prima vedere se pare că apostolul Pavel ar prezenta Biserica desăvârşită în ceruri şi totuşi ea era încă pe pământ. Apostolul Pavel era acela care primise descoperirea despre taina Bisericii până la desăvârşirea ei. Dumnezeu l-a folosit chiar pe el pentru a scrie despre adevărurile mai adânci, despre alegerea noastră dinainte, despre transformare şi răpire.

Ceea ce însemna Moise pentru Biserica chemată afară – Israel din Vechiul Testament – ar putea însemna apostolul Pavel pentru Biserica lui Dumnezeu din Noul Testament. În această prezentare vom încerca să arătăm fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu taina credinţei, pe baza „dreptului de întâi născut”, astfel ca să nu mai rămână nici un loc pentru îndoială şi necredinţă. În acest text biblic apare noţiunea „întâi născut”, în legătură cu Biserica Dumnezeului Celui viu.

Acum vrem să abordăm puţin această noţiune biblică. Dumnezeu a pus de la început un preţ mare şi binecuvântare deosebită pe cei întâi născuţi. Făgăduinţa dată celor întâi născuţi nu era legată într-adevăr de nicio condiţie, ci se baza doar pe alegerea dinainte a lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu a trimis pe Moise la domnitorul Egiptului, El i-a poruncit să spună în primul rând lui faraon fraza următoare: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: „Lasă pe fiul Meu să plece…”»” – Exod 4:22-23. Această formulare precisă: „Aşa vorbeşte Domnul” a stat în Israel şi în Biserica primară, la începutul mesajului dumnezeiesc, pentru toţi cei întâi născuţi şi este valabil pentru toţi fiii şi fiicele lui Dumnezeu până la sfârşit. Poate că unii vor fi uimiţi de faptul că Dumnezeu nu a privit în mod deosebit doar la fiii întâi născuţi, ci a privit în acelaşi mod şi la animalele întâi născute din turmă. Aceasta are o importanţă cu totul deosebită, pentru că animalele întâi născute au fost aduse ca jertfă pentru întâii născuţi ai Israelului.

„Să închini Domnului, Dumnezeului tău, pe orice întâi născut de parte bărbătească din cireada şi turma ta. Să nu munceşti cu întâiul născut al vacii tale, să nu tunzi pe întâiul născut al oilor tale. Să-l mănânci în fiecare an, tu şi familia ta înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El”. – Deuteronom 15:19-20. Poporul căruia Dumnezeu îi hotărâse de bună voia Lui dreptul de întâi născut, urma să aducă jertfe din animalele de parte bărbătească, cu precizarea „pe întâiul născut”, pentru împăcare şi să fie mâncat într-un loc ales de El. Hristos, Mielul de jertfă al lui Dumnezeu, a dat de bună voie sângele şi viaţa Sa, ca „Cel întâi născut”, pentru noi şi a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică…” – Ioan 6:53-54. Noi toţi ştim ce vrea să spună acest text. Cei mai mulţi cititori ai Bibliei trec cu vederea această lucrare de căpătâi a întâiului născut, care a fost arătată deja la prima jertfă plăcută lui Dumnezeu: „Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute din turma lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui…” – Geneza 4:4. Cine are o orientare duhovnicească, va vedea lumina în cel mai adânc întuneric.

Abel, care poseda dreptul de întâi născut, a adus jertfe din oile întâi născute ale turmei sale. „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui”. – Evrei 11:4. Nu era nevoie ca cineva să-l înveţe pe Abel. În înţelesul biblic, credinţa nu este un cuvânt gol, cu care fiecare face ce vrea, ci este o descoperire primită de la Dumnezeu, a voii Sale. Numai pe această jertfă, care este adusă într-o astfel de credinţă, se odihneşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Abel a devenit cel dintâi exemplu pentru toţi întâii născuţi. Domnul a privit cu plăcere spre Abel, care a adus jertfe din oile întâi născute ale turmei sale. Ne amintim de cuvintele Domnului adresate lui Moise: „Eu Mă îndur de cine vreau să mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!” – Exod 33:19.

„… dar spre Cain şi jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa”.
– Geneza 4:5. Ceea ce era invizibil în inima lui Cain, s-a oglindit pe faţa lui. Ura, invidia şi egoismul nu rămân ascunse, ci ele ies la suprafaţă şi devin vizibile. Apoi citim acele cuvinte triste: „… Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât”. – Geneza 4:8.

De la început au existat două seminţe şi două linii diferite, despre care Domnul Isus a vorbit în Matei 13, în pilda cu semănătorul. În legătură cu acest text am putea aduce o mulţime de gânduri şi texte biblice. Dar ca să nu ne îndepărtăm de la tema noastră despre „întâiul născut”, ne vom referi în continuare la relatarea despre Iacov şi Esau. Despre fiii lui Isaac citim: „Iacov a zis: «Vinde-mi azi dreptul tău de întâi născut!» Esau a răspuns: «Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi născut?»” – Geneza 25:31-32. Esau, cu certitudine, nu înţelesese nimic despre sensul şi importanţa dreptului de întâi născut. În ce priveşte moartea, Iacov trebuia şi el să moară ca şi ceilalţi oameni. „Şi Iacov a zis: «Jură-mi întâi.» Esau i-a jurat, şi astfel şi-a vândut dreptul de întâi născut lui Iacov.” – Geneza25:33. Ceea ce nu însemna nimic pentru unul, însemna totul pentru celălalt. Aşa cum ştim, aceasta a fost o prefigurare dumnezeiască. Iacov şi Esau s-au născut ca gemeni în această lume. Deşi Esau a apărut primul, Iacov îl ţinea deja de călcâiul său. Când Rebeca a fost însărcinată, ea s-a dus şi a întrebat pe Domnul, care i-a dat răspunsul următor: „Două neamuri sunt în pântecele tău”. Iacov, înşelătorul, era din fire liniştit, dar el ştia ce voia şi asta nu de la el însuşi, ci prin harul lui Dumnezeu. Dacă cineva citeşte această relatare cu mintea şi judecă fireşte, poate spune doar: „Întreaga relatare a fost o înşelăciune, el a înşelat pe fratele său”. Dar cel ce crede în alegerea dinainte, priveşte totul din perspectivă dumnezeiască. Cităm din nou pe apostolul Pavel, care prin descoperire dumnezeiască a privit acest adevăr biblic, despre relatarea cu Esau şi Iacov: „Căci măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine, nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, – s-a zis Rebecii: Cel mai mare va fi rob celui mai mic” – Rom.9:11-12.

Până aici putem fi de acord cu relatarea lui Pavel, dar dacă el se mai referă şi la Maleahi şi scrie: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât”, atunci cu greu mai putem înţelege. Cui nu-i vine atunci gândul şi-şi pune întrebarea: „Oare Dumnezeu a procedat bine?” Fiţi fără grijă, toată lucrarea Lui este desăvârşită. Chiar în relatarea aceasta ne este arătată importanţa dreptului de întâi născut în claritatea ei. Dumnezeu a stabilit totul dinainte, pe baza ştiinţei Lui atotcuprinzătoare şi conform voii Sale. EL ştia cine va crede şi cine nu va crede, cine va primi mântuirea şi cine nu o va primi.

Dreptul de întâi născut era strâns legat de binecuvântarea întâiului născut, care consta şi în faptul că întâiul născut primea o parte îndoită din averea tatălui său, ca moştenire: „… când îşi va împărţi averile între fiii lui, nu va putea face întâi născut pe fiul aceleia pe care o iubeşte, în locul fiului aceleia pe care n-o iubeşte, şi care este întâiul născut. Ci să recunoască de întâi născut pe fiul aceleia pe care n-o iubeşte, şi să-i dea o parte îndoită din averea lui; căci fiul acesta este cel dintâi rod al puterii lui, şi lui i se cuvine dreptul de întâi născut”. – Deuteronom 21:16-17

În Geneza 27 putem citi prin ce modalitate şi-a dobândit Iacov binecuvântarea întâiului născut de la tatăl său Isaac, care orbise, fiind foarte înaintat în vârstă. Ceea ce s-a întâmplat pare în ochii noştri un lucru respingător, însă în ochii lui Dumnezeu bine primit. Isaac a spus următoarele în această binecuvântare: „Să-ţi dea Dumnezeu roua din cer, şi grăsimea pământului, grâu şi vin din belşug! Să-ţi fie supuse noroadele, şi neamuri să se închine înaintea ta! Să fii stăpânul fraţilor tăi, şi fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fie oricine te va blestema, şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta”. – Geneza 27:28-29. Această binecuvântare, care practic era o prorocie, care a fost pronunţată sub inspiraţia directă a Duhului lui Dumnezeu, este valabilă şi se împlineşte şi astăzi în legătură cu Israelul, cu urmaşii lui Iacov. Cine binecuvântează pe Israel, este binecuvântat, însă cine-l blestemă, este blestemat. Ceea ce Dumnezeu a binecuvântat, rămâne binecuvântat pe veci. După ce Isaac sfârşise cu binecuvântarea lui Iacov, a venit şi Esau la tatăl său. Acesta l-a întrebat: „Cine eşti tu?” şi el a răspuns: „Eu sunt fiul tău cel mai mare, Esau”. Isaac s-a înspăimântat foarte tare. Dacă citim această relatare până la sfârşit, suntem adânc cutremuraţi. Isaac explică fiului său Esau că a împărţit deja binecuvântarea de întâi născut lui Iacov. „Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a scos mari ţipete, pline de amărăciune şi a zis tatălui său: «Binecuvântează-mă şi pe mine, tată!»” – Geneza 27:34. Se pare că, dintr-o dată, el a înţeles importanţa şi valoarea dreptului de întâi născut. Oare cum s-a simţit el când a primit răspunsul: „Isaac a zis: «Fratele tău a venit cu vicleşug şi ţi-a luat binecuvântarea»”. – Geneza 27:35”

Mai întâi, Iacov a lăsat pe fratele său Esau fără dreptul de întâi născut, iar pe urmă i-a luat şi binecuvântarea pentru întâiul născut. Cel ce face parte din gloata celor întâi născuţi, va beneficia şi de binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu. Esau a spus apoi tatălui său: „N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine?… N-ai decât această singură binecuvântare, tată?” Şi Esau a ridicat glasul şi a plâns. Această relatare ne arată importanţa dreptului de întâi născut.

Dumnezeu binecuvântează pe mulţi în diferite feluri, dar binecuvântarea de întâi născut este unică. Mulţi vor relata în ziua aceea despre binecuvântări, dar după aceea ei vor plânge. Pentru Esau sosise ceasul trezirii, dar era deja prea târziu. Timpul binecuvântării trecuse. El pierduse prea mult timp cu alte lucruri fireşti. El a început să plângă tare. Sunt mulţi care-L numesc pe Dumnezeu ca Tatăl lor, dar ei nu ştiu nimic despre dreptul de întâi născut al Bisericii adevărate a lui Dumnezeu. Ei nu râvnesc după binecuvântarea întâiului născut, da, ci o consideră ca fiind ceva mediocru, dar în momentul decisiv, aceasta le va lipsi. Atunci şi ei vor plânge cu lacrimi amare. Şi acum mulţi îşi pierd timpul cu tot felul de lucruri, aparent biblice şi religioase, dar nu iau în considerare pe „Aşa vorbeşte Domnul!” pentru timpul acesta.

Noi am luat aminte la cele relatate despre Cain şi Abel şi am constatat că credinţa adevărată este o descoperire. Abel primise aceasta de la Dumnezeu. După ce Domnul primise cu bunăvoinţă jertfa lui, Cain a început să-l duşmănească. Un caz asemănător găsim în relatarea despre Iacov şi Esau. Noi citim: „Esau a prins ură pe Iacov, din pricina binecuvântării…” – Geneza 27:41. Şi aceasta mai există astăzi printre fraţi, care numesc pe Dumnezeu ca tatăl lor, iar unul devine duşmanul celuilalt din pricina binecuvântării dăruite de Dumnezeu.

În Iacov, care a fost tatăl celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, a fost preumbrită istoria mântuirii nou-testamentare, conform Planului şi hotărârii lui Dumnezeu. Neamurile se situau în afara Planului divin de mântuire. Apostolul Pavel scria despre evrei: „Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…” Dumnezeu a orbit ochii poporului Israel, pentru ca noi să fim primiţi şi să avem o vedere duhovnicească. Ei au respins pe Hristos, Cel întâi născut, pentru ca nouă să ne fie creată posibilitatea să-L primim pe El.

Înainte să ne ocupăm de această noţiune din perspectivă nou-testamentară, vrem să-L scoatem în evidenţă în mod deosebit pe Isus Hristos ca Cel întâi născut. „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi”. – Romani 8:29. Aceeaşi binecuvântare care se odihnea peste Isus Hristos, Cel întâi născut, este pregătită pentru orice întâi născut din acelaşi Duh, respectiv primirea dreptului de întâi născut. Noi nu vrem să ne ocupăm superficial de înfierea noastră, aşa cum se întâmplă pretutindeni, ci dorim să facem parte din Biserica celor întâi născuţi, după cum citim în Evrei 12. Cei întâi născuţi au dreptul la o moştenire divină şi ei au fost binecuvântaţi prin Domnul Isus Hristos.

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. – Efeseni 1:3.
Binecuvântaţii Domnului sunt purtătorii făgăduinţelor divine; ei sunt moştenitorii lui Dumnezeu în Domnul Isus Hristos. Ei sunt născuţi prin acelaşi Duh şi primesc aceeaşi plinătate a Duhului Sfânt. „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Ava adică: Tată!»” – Romani 8:15.

În Evrei 9 citim despre jertfele care erau aduse în Vechiul Testament şi apoi despre Hristos ca jertfa Noului Legământ: „şi a intrat odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” – Evrei 9:12. Sângele animalelor aducea numai o împăcare temporară, dar Hristos era Răscumpărătorul în persoană, despre care prorociseră prorocii, care ne-a adus răscumpărarea şi mântuirea. „…cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!” – Evrei 9:14.

În Vechiul Testament, mieii erau aduşi ca fiinţe întâi născute şi fără cusur, ca jertfă pentru o împăcare temporară pentru întâiul născut, Israel. Dar aici era Mielul lui Dumnezeu fără cusur, Cel întâi născut, Fiul lui Dumnezeu care a vărsat sângele Lui divin odată pentru totdeauna. Pe Golgota a avut loc o răscumpărare desăvârşită pentru toţi întâii născuţi, care vor ajunge la desăvârşire: „Căci printr-o singură jertfă, El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi”. – Evrei 10:14. Toţi cei întâi născuţi sunt răscumpăraţi de El, curăţaţi prin sângele Lui, sfinţiţi prin adevărul descoperit al Cuvântului Său, prin Duhul şi desăvârşiţi în El. Noi ne odihnim în măreaţa lucrare de răscumpărare a lui Dumnezeu. „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui”. – Iac. 1:18.

Mielul lui Dumnezeu, care era fără cusur, ne-a răscumpărat pe noi care suntem în felul lui Iacov. EL, Cel fără păcat, ne-a dăruit iertare prin har şi dreptul de întâi născut. EL şi-a dat trupul Lui omenesc, sângele Său divin, dar aşa cum este scris: „prin Duhul cel veşnic”. Această putere a Duhului cel veşnic este aceea care naşte în noi această viaţă nouă. Făgăduinţa Tatălui, botezul cu Duhul Sfânt, despre care vorbise Domnul nostru Isus, este binecuvântarea pentru întâii născuţi. Fiecare credincios are dreptul la această binecuvântare de la Cincizecime încoace: „… şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. – Romani 8:23.

Cei întâi născuţi primesc pe Duhul Sfânt ca cel dintâi rod. Aceasta este binecuvântarea dumnezeiască pentru cei întâi născuţi. Cel ce posedă cu adevărat plinătatea Duhului, va avea şi aceleaşi rezultate supranaturale ce decurg din această trăire. Noi putem citi despre aceasta în 1 Cor. 12 şi 14. Aici nu vorbim despre o credinţă verbală, teoretică, ci despre posesia practică a lucrurilor făgăduite de Dumnezeu. Deşi pe Golgota a avut loc o răscumpărare veşnic valabilă, noi totuşi aşteptăm această răscumpărare a trupului, adică transformarea trupurilor noastre muritoare. „Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă. Şi cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.” – 2Cor. 5:4-5.

Toţi acei ce posedă dreptul de întâi născut, primesc făgăduinţa Tatălui – binecuvântarea celor întâi născuţi – în acelaşi mod cum a avut loc în Biserica primară în ziua Cincizecimii şi după aceea. Duhul este arvuna, suportul, dreptul la transformarea trupului nostru. Ceea ce s-a întâmplat cu Hristos, Cel întâi născut, se va întâmpla cu toţi cei care îi aparţin ca şi copii întâi născuţi „… dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos.” – 1 Cor. 15:23.

Aşa cum s-a împlinit fiecare făgăduinţă a Cuvântului referitoare la Hristos, Capul Bisericii, tot aşa se va împlini fiecare făgăduinţă cu toate mădularele care formează Trupul Lui. Destinaţia noastră definitivă este transformarea totală în chipul Său. Aşa de sigur cum El a primit un trup de înviere şi a fost înălţat în mărire, tot aşa de sigur vor fi transformate şi trupurile noastre muritoare, pentru a putea fi înălţaţi să-l întâmpinăm la venirea Lui. „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi”. – Romani 8:11.

De la înfiinţarea Bisericii nou-testamentare, apostolii şi epistolele scrise de ei ne stau la dispoziţie ca o mărturie de la Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va lucra în timpul sfârşitului încă o dată în acelaşi mod, prin aceleaşi daruri şi slujbe ca şi atunci. Teoretic, unii vor avea păreri diferite în problema primirii Duhului Sfânt, însă în practica dumnezeiască totul se va manifesta având aceleaşi efecte. În ceea ce face Dumnezeu, nu se schimbă nimic. Pentru aleşii lui Dumnezeu, cei întâi născuţi şi aleşi dinainte, Duhul Sfânt este pecetea lui Dumnezeu – Efeseni 1:13: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”. şi „El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului”. – 2 Corinteni 1:22, – nu doar o pecete, ci pecetea Lui, nu doar un duh, ci Duhul Său. Aici se are în vedere Biserica celor ce sunt scrişi în ceruri, cei întâi născuţi, care au fost aleşi înainte de întemeierea lumii, ca fii şi fiice ai lui Dumnezeu.

Oriunde va avea loc o turnare a Duhului, cei răscumpăraţi vor fi botezaţi într-un singur trup. Această lucrare nu este doar un botez al Duhului, ci şi un botez cu foc, prin care toate mădularele sunt contopite într-o unitate deplină, devenind un organism viu în Trupul lui Isus Hristos. Conform Romani 5:5, dragostea lui Dumnezeu va fi turnată prin Duhul Sfânt în inimile noastre. Desăvârşirea Bisericii celor întâi născuţi se va înfăptui în dragostea dumnezeiască. Dragostea lui Dumnezeu este legătura desăvârşirii, care nu poate fi ruptă de nimeni. Pentru faptul că ne-am apropiat aşa de mult de revenirea Domnului Isus Hristos, când putem să ne aşteptăm oricând la transformarea şi răpirea noastră, ar trebui să citim zilnic, dacă este posibil, 1 Corinteni 13 şi să cerem ajutor de la Dumnezeu, pentru ca El să transforme Cuvântul Său, prin noi, în fapte.

E. Frank – circulara 1980 03

Distribuie această postare.